Soarele, mica scânteie a lumii, strălucește. Aduce speranță, luminează inimi, bucură plante și animale cu a lui căldură și lumină. Dar în adâncuri, unde soarele nu bate și totuși lumina crește puternic, odată cu timpul, iar întunericul acaparează scântei? Cum? Cum poate noaptea eternă a adâncimilor extreme, să fie atât de întunecată și totuși atât de luminată, în același timp, același context în care soarele, pe pământuri prea bine cunoscute de noi, strălucește puternic, și întunericul să strălucească?
O face în felul său, lăsând privirea umană să își piardă simțul, în noaptea eternă a zonelor fără cer, întunericul arde, mohnit, inhibat de prezența oamenilor, paraziți care invadează natura, o ucid în cele mai crunte moduri, pentru traiul lor de lux, așteptând totuși cu nerăbdare roadele naturii, sperând.
Întunericul arde speranța, cel puțin pe cea a oamenilor, lăsând loc naturii să spere, să-și rupă lanțurile făurite de ființele păcătoase numite acum oameni.
Oameni, un termen interesant. Ce numim noi oare oameni? Persoane arogante, care iau de la alții pentru propriul trai? Vulpi hoațe, lacome, furând de la alții, dând altora, oricum pentru propriul interes. Urși mari, impunători, niște sperietori ambulante care manipulează prin simpla prezență fizică. Nu, acestea nu sunt oameni, după cum se cred ei. Nu, aceștia sunt, de fapt, un alt fel de animele, niște mutații cu un corp dezvoltat, fiindcă mentalitatea a rămas aceeași.
Ard în întuneric. Speranțe, oameni și animale. Flăcările nu luminează, e doar un întuneric plin de țipete înăbușite, înecate de durere. Ard bucăți din el și din ea, ard rămășițe a ceva trecut și inceputuri a ceva viitor. Arde tot și o dată cu ea și speranța mea, o floare de lotus.
CITEȘTI
Lotus
Short Story|Proză Scurtă| Primul volum al seriei „Eternitate dezgolită" Lumea, un abis întunecat plin de resentimente, ură, morți sfășietoare, lacrimi după lacrimi, toate pierdute în negru, înecate în decepție. Speranța, ultima floare, o scară c...
