Și pinguinii zboară, nu cu trupul, dar cu gândul. Se înalță, încercând să atingă soarele. Marea sferă strălucitoare care ne oferă speranță. Și ei doresc să își atingă dorințele.
Trupurile lor rămân pe solul înghețat, alunecă fără gând, până ce ajung în apa rece pe care nu o simt. Și chiar și atunci, gândul lor zboară, printre nori, în timp ce trupurile lor se mișcă cu rapiditate prin apă.
Privesc soarele. Cerșesc căldură. Speră la raze de soare. Speră la pace. Speră la libertate. Dar nu primesc asta.
Un elicopter. O mașinărie aducătoare de durere. O cușcă de metal. Niște bări lungi, amăgitoare. Acum ești liber, în următorul moment ești captiv în propriul suflet. Ești prins de animale, te duc și te lasă iar, îndurerat, într-o amăgire totală. O casă improvizată. Te simți captiv, vrei să ieși, dar ajungi a fi doar distracția unor animale arogante. Distracția oamenilor.
Privesc viața. Captivă, se zbate să își atingă floarea de dincolo de marea poartă, transparentă, amăgitoare. Pinguinii zboară cu gândul. Sunt viața care încearcă să își găsească drumul către raza de speranță. Ceva încă pur, fără dorințe arongate împinse de la spate de păcate.
Iar eu, plâng, privind cum viața se zbate, cum pinguinii mei înnebunesc captivi, se lovesc de încăperea transparentă în care sunt prinși. Și strălucesc, slab, țipând cum pot ei. Încerc să intru, să îi ajut, dar sunt împins de ziduri. Mă lovesc, apoi cad în vid. Încep să îmi vad floarea. Veșnic existenta mea floare strălucitoare. Mă apuc de ea, dar mâinile mi se lovesc una de alta și prind doar aerul. Mă înec în nimic, privind cu ochii înlăcrimați speranța. Privesc o floare, o floare de lotus.
CITEȘTI
Lotus
Historia Corta|Proză Scurtă| Primul volum al seriei „Eternitate dezgolită" Lumea, un abis întunecat plin de resentimente, ură, morți sfășietoare, lacrimi după lacrimi, toate pierdute în negru, înecate în decepție. Speranța, ultima floare, o scară c...
