M-am pierdut în noapte. Am bâjbâit pe căi lăturalnice, în bezna absolută. Dar am ajuns să-mi fie frig, foame, sete. Să mor. În noapte.
Odinioară, în timpuri de mult apuse, aveam o micuță lumină, care îmi arăta calea. Dar acele timpuri au trecut, iar lumina mea, micuța mea speranță, s-a stins, a pierit în întunericul în care m-am pierdut.
Ochii mi s-au stins de mult. Vocea mi-a pierit o dată cu sufletul meu impur. Bucăți din mine s-au desprins, au căzut pe pământ și au dispărut în noapte.
Sufletul meu s-a zbătut să scape din închisoarea trupului. A găsit o crăpătură, s-a desprins de mine și a zburat. Și-a pierdut lumina, a căzut pe pământ, s-a ridicat iar și a plecat definitiv.
Pierdut în noapte, fără suflet, fără vedere, fără voce, am rămas înecat în mine. M-am pierdut de tot, de viață și de sufletul meu.
Mici puncte luminiscente îmi luminează ochii. Văd deși sunt orb. Observ întunericul deplin. Aud deși sunt surd. Aud tăcerea speranței. Simt, deși pielea mi-e moartă. Simt atingeri inexistente. M-am pierdut și totuși sunt aici.
Iar acum, cu lacrimi în ochi, îmi plâng existența moartă. Sufletul mă părăsește. Ochii îmi seacă și pentru a mia oară mor. Privesc, în fața mea, în întuneric. Văd flori, sper la atingerea lor blândă. Mă târăsc înspre ele, încerc disperat să le prind, să le rup și să umplu cu ele golul lăsat de sufletul meu mort. Dar nu reușesc nimic din acestea.
Mă înec în mine. Sunt pierdut în propriul meu corp, totul mi-e străin. Mor, iarăși, cu speranță în priviri. Cu aceeași floare în față. O floare de lotus.
CITEȘTI
Lotus
Conto|Proză Scurtă| Primul volum al seriei „Eternitate dezgolită" Lumea, un abis întunecat plin de resentimente, ură, morți sfășietoare, lacrimi după lacrimi, toate pierdute în negru, înecate în decepție. Speranța, ultima floare, o scară c...
