Lotus

Am surzit

       Văd, aud și simt. Urechile-mi sunt însângerate. Lichid roșiatic curge din ele, pătându-mi hainele sidefii. Trupul mi-e rănit și totuși niciun fel de durere nu îmi face corpul să tresalte, nu îmi pornește șiroaie de lacrimi din ochii-mi gri ca blana lupilor care aleargă în noapte.

       Privesc pribeaga ființă care cutreieră pământuri necunoscute. Îmi amintește de mine... Pierdută, țipă-n disperarea-i amăgitoare, deplasându-se de colo până colo, așteptând parcă o ființă serafică care să îi arate calea. Încerc să o aud, dar țipătu-i îndepărtat îmi e străin și nu îi văd doar gura deschisă într-un țipăt. Nu e atât de puternic încât să-mi curețe urechile de durere și de propriile mele țipete exasperate.

       Plutind prin aer sufletu-mi iese din corp, spre ființa divină din fața mea. Nu-mi controlez spiritul, nu pot, dar e exact ce-aș face eu. Sau nu? Nu mai știu nimic, nu am control asupra inimii mele de plumb, asupra minții mele furtunoase sau asupra trupului meu sidefiu.

       Minunatul animal, ființa plină de speranță, un fluviu viu, luminat de stele, se lasă ghidat de păcătosul meu suflet, astfel curățându-l de smoala neagra care-l îngreuna atât de mult.

       Mă înec, acum într-o liniște cumplită, apăsătoare. Îmi doresc să scap de propria mea tăcere, să mă lepăd de firele de ață care-mi țin buzele legate.

       Încerc să aud pana și cel mai mic freamăt al pădurii moarte în care mă aflu, dar în final ajung să văd doar cum viața își continuă cursul în jurul meu. Vad micile puncte de speranțe, licuricii, zburând în jurul meu. Văd soarele și luna și stelele, toate în același moment, strălucind haotic pe înalta boltă a cerului pe care m-am urcat cândva cu sufletul. Văd un fluviu, apa-i cristalină reflectând luna, parcă colorându-se în speranță albă.

       Și în acest dans al speranței, în acest teatru al etern, am surzit. Nu mai aud nimic. Trilul păsărilor de prin copaci e pierdut într-o tăcere cumplită. Freamătul vântului printre frunzele vestejite, totul, se pierde în întunericul tăcerii, iar până ca sufletul să poată să se întoarcă în corpul meu prăpădit de tăcere, mor, atât cu trupul cât și cu sufletul, de această dată văzând floarea speranței mele, încețoșată, doar în străfundul minții mele. Și astfel mor, cu o floare intipărită pe retină. O floare de lotus.