Viata cu un bipolar

Incercarile sufletulu

Momentul in care Lucas a venit la usa din spate a taxiului sa imi deschida usa i-am simtit si mai puternic ingrijorarea. Am vazut in ochii lui ingrijorarea iar pe chip oboseala. Plecasem de la brunet cu ceva mai mult de 24 de ore. Uneori 24 de ore sunt suficiente pentru a schimba o viata. Aveam sufletul greu si imi simteam umerii apasati de gravitatea situatiei. Am iesit cu greu prin usa deschisa a taxiului si m-am prins de mana lui Lucas care m-a tras aproape de el imediat. Imi sustinea greutatea in timp ce schimba catva vorbe cu Ali. Ma simteam amortita. Nu eram prezenta in lumea fizica din care faceam parte, gandul meu zbura spre brunetul de care incepeam sa ma simt mai aproape.
- Hope, mergi. Hai la Octav, imi spuse Lucas si la auzul numelui brunetului meu am reusit sa merg spre intrarea in spital. Inauntru era agitatie si totul mi se parea ca se intampla cu o viteza absolu ametitoare in timp ce eu ma simteam prinsa intr-o bucla temporla caci pentru mine timpul nu parea ca vrea sa mearga mai departe.
Am tresarit la auzul unui sunet scurt ce anunta sosirea liftului in care am urcat dupa ce au iesit cativa medici. Eram la etajul 5 al spitalului. Ceea ce pentru mine insemna ca suntem foarte aproape de terapie intensiva. Inima facea salturi in piept iar ochii scanau toate camerele pe langa care treceam. Incercam sa vad pe cat posibil macar o frantura pentru a imi da seama unde este Octav. Scanam mental numerele camerelor pe langa care treceam si tot asteptam sa vad o frantura a chipului pe care il iubesc atat de mult. Am apucat sa vad doar doua cifre, 5 si 7. In momentul in care creierul a primit impulsul de la ochi ca l-am zarit pe Octav corpul nu a mai avut nevoie de semnale. M-am smuls din bratele lui Lucas care voia sa treaca de camera si m-am napustit spre usa inchisa a camerei de spital. Am impins cu putere usa grea si am dat din nou cu ochii de brunetul meu.
- Hope, nu poti intra aici, il aud pe Lucas in spatele meu cum imi sopteste. Ma blocasem. Inima isi cauta jumatata iar creierul incerca sa sa proceseze ceea ce ochii inregistrau. Brunetul meu pe un pat de spital, inconjurat de masinarii care faceau diverse sunete in surdina.Asternuturi albe inveleau patul si pe jumatatea mea. In jurul gurii avea lipit un tub ce parea ca se continua pana in trahee. Avea nevoie de respiratie artificiala. Nu parea ranit. Creierul meu inregistra toate detaliile fizice din camera.
Lucas ma trase usor de umeri si am iesit impreuna din camera. Imediat am simtit cum ma lasa picioarele si m-am lasat usor in jos fara sa tin cont de locul in care ma aflam. Lucas ma tinea strans de talie si se lasese jos langa mine. Nu reuseam sa ma adun si sa ma ridic. Nu reuseam sa ma reintorc la lumea fizica. Eram prinsa intr-un film ce se derula in capul meu cu o viteza ametitoare. Am revazut toate momentele petrecute impreuna cu brunetul si nimic nu ma facea sa cred ca era ceva in neregula cu el. Cuprinsa in propriile ganduri am revenit cu picioarele pa pamant in momentul in care Eva vorbea rastit catre mine.

- Hope!!! Te rog spune ceva!!! HOPE!!

- Da! Ce?

- Hope haide sa mergem in camera de asteptare. Nu putem ramane aici.

Am incuviintat din cap si ma simtit cum Lucas ma ia pe sus. Fiind in bratele lui mi-am lasat capul pe umarul acestuia si am lasat lacrimile sa curga. Ma simteam neputincioasa si nu gaseam raspunsuri la nimic. Aveam nevoie de ele de la Lucas.

Odata ajunsi in camera de asteptare Lucas ma aseaza pe unul dintre scaunele de la perete. Aerul parea mai proaspat aici si dupa ce mi-am sters lacrimile si am incercat sa ma adun catusi de putin m-am intors spre Lucas care statea cu coatele pe genunchi in stanga mea.

- Lucas, ce se intampla?

- Hope, Octav are probleme de sanatate. Nu stiu daca ti-a spus ceva. Dar din reactia ta presupun ca nu.