Când becul de deasupra ușii s-a făcut verde, bărbatul s-a ridicat numai decât de pe scaun ca mai apoi să-și frece mâinile ușor nervos, nu știa cum decursese totul și voia ca băiatul să fie bine.
— Operația a fost un succes, a anunțat ușor obosit doctorul ca mai apoi să caște.
Lui Yoongi nu-i fusese permis să ia parte la operație din caua unor complicații care apăruseră pe nepusă masă și una din asistente aproape îl scosese forțat din sală.
— Pot să-l văd?
— Din nefericire nu se poate acum, a spus în aceași engleză perfectă dar vizibil obosită din cauza orelor pe care le petrecuse în sala de operații. O să te anunțe asistentele când o să-l poți vedea, a continuat pe același ton obosit. Trebuie să plec acum, vizita de seară a fost mutată din cauza operației.
— Nu arăți deloc bine.
— Sunt puțin obosit.
— Arăți de parcă ai fost călcat de un tren și apoi a aterizat și un avion peste tine, nu-mi place.
— Nici mie, a râs. Trebuie să merg, ai grijă de el, o să fie foarte confuz după ce se trezește.
Învins Yoongi a pornit spre ieșirea din spital, avea nevoie să ia o gură mare de aer și să reflecteze singur asupra a ceea ce simțea. Doctorul îl atrăgea într-un mod pe care nu putea să-l înțeleagă, avansurile pe care la început le respingea și se simțea deranjat din cauza atingerilor sale totul se schimbase în ultimele zile și acum țânjea ușor după atenția sa, știa că Jimin suferea din cauza problemei cu vederea pe care o avea și acum că operația avusese loc și fusese un succes bărbatul începea să se simtă destul de anxios din cauză că ar putea să fie respins din cauza înfățișării sale. Băiatul nu-l văzuse niciodată și nu știa cum avea să reacționeze când avea să-l vadă prima dată, dacă nu-i oferea atenția și tandrențea de acum? Bărbatul avea nevoie de multă atingere și tandrențe și era speriat că avea să rămână singur din nou, singurătatea îi ocupase o mare parte din viață și începuse cu adevărat să traiască când îl întâlnise pe Jimin.
Yoongi a tresărit când a simțit cele două brațe în jurul taliei sale.
— Eu sunt, a șoptit pe un ton jos doctorul și bărbatul s-a relaxat. De ce plângi?
— Îmi este frică, îmi este frică că o să mă respingă și am să rămân singur din nou.
— Și eu ce sunt? Cantitate neglijabilă? A întrebat cu o urmă de durere.
— Tu ai o familie și urmează să și un copil, cât crezi că o să mai poată continua aventura asta? Jimin o să se vindece curând și...
— Nimic, a șoptit înainte de a îl săruta ușor. Să trăim momentul, vedem noi pe viitor ce o să fie.
— O să se trezească până mâine dimineață?
— Cel mai devreme o să se trezească la opt sau nouă mâine. Dacă vrei pot vorbii cu asistentele să-l sedeze spre dimineață.
— Să mergem la mine, propus privind cât de obosit era. Mă trezesc eu devreme și vin la el, tu trebuie să te odihnești. Ea știe?
— Am sunat-o și i-am spus că o să rămân la tură dublă.
— Foame? Îți este foame? Normal că îți este, a oftat impingându-l spre mașina sa. Merg să-l pup de noapte bună și mergem.
— Aș vrea ca și ea să se comporte așa cu mine, a bolborosit urcând în mașină.
Yoongi a împis ușor ușa salonului indicat de una din asistente și ochii i s-au umplut de lacrimi când l-a văzut pe Jimin conectat la aparate, bandajul din jurul ochiilor săi era pătat pe alocuri cu sânge și în mâna stângă avea o perfuzie care pica chinuitor de încet, niciodată nu-și imaginase că avea să fie atât de rănit din cauza stării în care era bărbatul.
— Sper să mă poți ierta vreodată, i-a șoptit înainte de a îi săruta ușor obrazul. Te iubesc, Jiminie.
Buzele sale erau uscate și ar fi vrut să i le sărute dar era murdar, nu putea să-l atingă așa după ce fusese atins de un alt bărbat în același mod, după ce s-a liniștit din plâns i-a mângâiat ușor chipul ca mai apoi să părăsească salonul în liniște, era un nemernic.
