Din capitolul anterior:
,,C:Isa...*se apropie de mine*
Întrebătoare, mă uit la el. Mă ia de talie și mă face automat să îmi pun mâinile pe umerii lui. Se apleacă ușor spre mine și îmi zâmbește inocent.
C: Totul va fi bine! Promit!
Nu zic nimic. Simt ceva ciudat. Mă apropii de el și nu știu de ce, dar Cristi nu se mișcă. Contactul vizual e prea profund. Parcă îmi citește gândurile
A: Isa, scuze că a durat atâta. Ți-am adus...."
~Prezent~
A:....și un ceai.....
Mă uit la Alexia. Expresia ei era una confuză si iritată. Privirea mea se întalnește cu cea a lui Cristi. Realizăm că nu mai exista spațiu personal între noi și ne îndepărtăm ușor.
Eu: Ale, nu...
A: Ce-ai, fată? Poftim ceaiul. E cu mușețel. Data trecută ai vomat de la ceaiul verde așa că am ales alt sortiment.
Eu: Mersi, Ale...
Cristi se uita cu o față de cățeluș plouat la cana cu ceai în speranța că va primi și el.
A: Ă...i-am făcut doar Isei. Ea chiar are nevoie.
C: Dacă zici tu. *și zâmbește ușor*
A: OK. Acum trebuie să vedem ce facem în privința lui Vlad.
Eu: A, da! Nu mi-ai răspuns la câteva lucruri! Cum ar fi...
C: Nu cred că e chiar OK să vorbim despre asta pe hol. Haideți la mine.
Suntem de acord si intrăm în încăperea din stânga mea.
A: Frate, trebuie să-ți faci curățenie. Trăiești într-o ghenă de gunoi.
C: Da..........Mai târziu *și își duce mâna după cap*
Eu: OK! Alexia! Ai știut. De ce nu mi-ai spus? De cât timp știi? CE ÎMI MAI ASCUNZI?
A: Isa...era pentru binele tău.
???: În dimineața aceasta o tânără de 20 de ani a fost lovită de un autoturism mic, în sectorul 3, București. Tânăra e în gravă stare la spital. Făptașul nu se știe. Atenție, imagini cu puternic impact emoțional.
Eu: Serios Cristi? Ai deschis televizorul?
A: Isa, aceea nu e Karina?
Eu: Ka..Karina?? *ma întorc rapid spre televizor*
???: Fata pe numele de Karina Ștefănescu este studentă la Facultatea de Drept. Aceasta mergea pe trotuar la o distanță potrivită față de șosea. Autoturismul este negru, numărul de înmatriculare este: B 1*5 SRG. Dacă știe cineva posesorul mașinii, rugăm să apeleze la 112.
Eu: Nu se poate..
C: Tot ce sper e să nu fie Vlad. Apropo, trebuie să-l găsim.
A: Mașina este a lui Sergiu..Ar putea să...?
Eu: Nu știu...Ar trebui să sunăm să spunem? *sunt întreruptă de Cristi*
C: Fetelor, dacă la volan nu era Sergiu?
A: S-ar putea să ai dreptate..o dată în viață *spune cu puțină ironie*
Eu: Dacă Vlad e implicat în asta? Oare e bine? Îi este rău??
A: Isa, cred că Vlad e oke.
C: De ce nu mergem mai întâi la spital să vorbim cu Karina?
A: Poate e inconștientă.
Eu: Alexia.....
Ne hotărâm, într-un final și plecăm către spital. Mi-am pus în geantă câteva pachete de șervețele pentru siguranță. Îmi este frică în legătură cu Vlad. Deși nu a spus nimic de altă victimă.
În drum spre spital trebuia să trecem pe lângă locul unde s-a întâmplat accidentul. Mașini de poliție înconjurau șoseaua. Polițiștii au pus banda în jurul teritoriului și au început să găsească lucruri suspecte, deși nu murise nimeni. Dar e în stare gravă Karina si îmi este teamă pentru ea.
Cât mă pierdeam în gândurile mele primesc un cot în coaste.
A: Uite-l!
Eu: Ce? Cine?
Agitată, îmi întorc capul în toate părțile până când întâlnesc ochii aceia căprui. Merg spre el cu o reținere, dar continui.
Eu: Vlad...
El nu zicea nimic. Se uita tăcut la mine. Eram stană de piatră în fața lui. Cu o mică forță sunt trasă de talie, lipindu-mă de el. Mâinile mele erau în părul lui moale. Ne atingem ușor buzele. Strânsura devenea puțin mai puternică, la fel si sărutul. Nu puteam să mă las dusă de val. Privirea aceea rece și acum? Nebuneala din capul meu mă făcea să plec departe de el, dar fluturașii din stomac nu îi puteam ignora.
Imaginația mea mă face să văd pe retină chipul lui Cristi. Îl împing pe Vlad și închid ochii. Îmi era rușine să mă întorc spre prietenii mei.
A: Vlad, ce cauți aici?
V: Sunt aici de o oră. Frumos să vezi cum o viață se duce în fața ta.
C: Duțu....
Eu: Vlad, cum poți spune lucrurile astea? Karina nu va muri! De ce te comporți așa??!!
La început era îmbujorat, iar în momentul de față e sictirit. Îmi venea să-i trag o palmă.
A: Isa...
Eu: Știi ce..? Mai bine plec!
Trec pe lângă el și ne îndepărtăm rapid. Mă uit cu coada ochiului în spate. Nu se mișca deloc.
Eu: Acum realizez cât îi pasă..
A: Nu spune asta! Nu era în apele lui. Nu Cristi? Cristi????
C: Ce?
Zici că era în altă lume. Era încruntat și sincer habar n-am la ce se gândea. Acum sunt chiar curioasă comparație cu alte dăți...deși e un lucru minor.
Ajungem la spital și aflăm salonul Karinei. Din păcate dormea, deci nu puteam vorbi cu ea și să aflăm mai multe despre accident.
A: Hai să mai așteptăm..Poate se trezește.
Și așa stăteam pe niște scaune din holul acela straniu de liniștit. În stânga mea, Alexia citea cu un interes prea mare o revistă despre modă si alte bârfe. În dreapta mea, Cristi tot își verifica mesageria pentru a vedea dacă Vlad a dat vreun semn de viață. Și în final eu, mă holbez la pereții care nici albi nu mai erau si ticăitul ceasului îmi tortura mintea. De stres îmi mușca buza de jos. Nu mai aveam răbdare, iar ăștia doi nu scoteau niciun sunet.
Eu: Cred că mă duc să îmi iau o cafea de la tonomatul de afară. Mă sunați dacă Karina se trezește, oke? *poate vă rezolvați și voi problemele*
A&C: OK.
Cred ca muream de la mirosul acela de spital. Hm...dulce aer dulce. Privelniștea nu era așa de rea. Soarele se ducea la culcare ușor, ușor. Vântul adia lin și mă făcea să mă mai eliberez de o parte din stres.
Relaxarea îmi este întreruptă de niște pași cunoscuți..
Va urma!
1059 de cuvinte
