Povestea noastră

Timpul le rezolvă pe toate

Au continuat intrebarile lui zilnice, sau de mai multe ori pe zi "I-ai spus?" "Te-ai despartit de el?" A trecut o zi, au trecut doua, trei.. Ce sa fac? Pe ce motiv sa ma despart? Daca baiatul nu avea nicio vina, se comporta frumos, ma facea sa ma simt speciala, eu de ce sa ii fac rau? El nu putea interveni pentru ca acel baiat ii era prieten si nu voia sa strice asta.

Am decis sa mai lasam timpul sa treaca, ca vorba aceea "Timpul le rezolva pe toate".

Ne-am intalnit intr-o seara, o seara rece de toamna, eu trebuia sa merg la repetitii (chiar am fost, nu lipseam de la repetitii), el a venit inaintea mea, ne-am asezat pe o banca intr-un parc, luandu-ma in brate si uitandu-se la mine, abia zarindu-i ochii caprui la lumina slaba data de un felinar. Imi spunea bland cuvinte frumoase, intrebandu-ma in acelasi mod "Cand te desparti de el?" eu nu aveam raspuns... Totul a durat cateva minute. M-a condus la sala de dans, insa nu pe drumul ce obisnuiam sa il urmez, ci prin locuri mai ferite, pentru a nu fi vazuti de catre cineva impreuna. Am mers in spatele unui cinema, loc cunoscut pentru graffiti in oras, acolo, dandu-mi brusc drumul la mana, mi-a amintit de partea lui de "Bad boy", primul tag ce l-am vazut si eu in viata mea (exista acolo si in ziua de astazi, fiind prima amprenta ce imi aminteste de acea seara). Ma ia de mana si plecam repede din acel loc, eu mai mult speriata decat incantata. Ajungem in apropierea salii, m-a imbratisat strans si a plecat. In urmatoarele saptamani am continuat sa ne vedem, in zilele in care aveam repetitii, aveam drumul nostru, parcul nostru, banca noastra, locul nostru. La un moment dat, a si uitat de acea intrebare atat de insistenta pentru mine.

Fiind tot mai apropiati, vorbind tot mai mult, am decis sa facem ceva sa ne fie si mai bine. In vacanta de iarna din acel an, am depus o cerere la liceul lui precum as dori sa ma transfer. M-am interesat, am cautat diferite informatii si era posibil sa fim in aceeasi clasa, asta era scopul nostru. Eu in sfarsit puteam sa studiez in locul in care imi doream cu adevarat sa fiu. Totul bine si frumos, directoarea de acolo foarte draguta, si-a dat acceptul, trebuia sa imi iau transferul de la liceul meu si sa aduc cinci lucrari si totul era cum ne doream. Insa, dupa o "sedinta de familie" gandurile mele nu au fost aceleasi si am decis sa continui cu liceul ce l-am inceput.

Dezamagiti si dezamagit de aceasta situatie, el, isi reia intrebarea "Cand te desparti de el?" Timpul trecea, relatia mea, era una draguta, fara certuri, devenea tot mai frumoasa si mai stabila, nu puteam sa renunt asa usor si fara motiv.

Intr-o zi mi-a spus clar, daca eu nu ma despart de acel baiat, el renunta, nu ma poate imparti cu altcineva. Mi s-a parut corect, insa dezamagita in acelasi timp, crezand ca nu a luptat pentru mine destul si a renuntat prea usor. Asa ne-am certat, nu am mai vorbit.

Dupa cateva luni fara niciun semn de viata ne-am intalnit la un spectacol era Preuniversitaria din cadrul liceului lui, eu participam in spectacol, el era in sala spectator, primesc un mesaj de la el "Vreau sa te vad, dupa ce dansezi ne vedem la etaj". Ne-am intalnit, am vorbit ceva vreme apoi, m-a condus pana la sala de repetitii. Chiar imi era dor de el, de imbratisarile lui calde, am observat ca intr-adevar mi-a lipsit. M-a lasat la ceva distanta de sala, in locul in care ma lasa mereu, m-a imbratisat, m-a sarutat pe frunte si mi-a urat succes (a doua zi plecam la Bucuresti pentru un spectacol).  >>Din acea seara nu l-am mai vazut...luni de zile<< La o zi distanta, de cand mi s-a aratat atat de apropiat si afectat de absenta mea in acele cateva luni, spunandu-mi ca i-a fost dor de mine, am intrat in fuga pe facebook de pe laptopul unei prietene de acolo(in ziua plecarii mele la Bucuresti, am vorbit incontinuu, parca vrand sa recuperam acel timp mort in care nu ne-am scris deloc), prima noutate era "El intr-o relatie cu o fosta colega de a mea" . Reactia mea? Acea imbratisare din seara balului, "o nimica toata". Asta ma deranja si mai mult. Fata nu avea nicio vina, de "relatia" noastra nu stia nimeni, insa el m-a dezamagit din nou, iar mi-am dat sperante singura. L-am lasat asa, am ajuns inapoi in oras si intrand pe Messenger, incepe sa vorbeasca si sa imi povesteasca, asa cum facea el mereu, insa de data asta eu nu mai radeam, nu faceam decat sa raspund sec. Ce ma deranja mai tare, relatia lui? Sau faptul ca lui nu ii pasa, si ca totul parea firesc? Dupa ce i-am spus dezamagirea mea, s-a ajuns din nou la cearta, am decis sa incheiem aceasta prietenie (sters din lista de prieteni de pe Facebook, block pe Messenger, sters numarul de telefon,degeaba numarul era memorat de multa vreme in minte). Se pare ca timpul nu a rezolvat nimic.