VERDANDI

8-Haine noi

       Mergea deja de câteva minute bune când, însfârșit, zări prima casă care se înălța pe măsură ce se apropia. Era la fel de ieșită din comun precum cele văzute de dimineață, atunci când Edith păși pentru prima dată în țara vikingilor. Pe tot parcursul drumului fata se minună de frumusețea acestui loc. Pădurea era neîmblânzită, un verde mult mai închis decât cel pe care îl vedea în pădurile Northumbriei. De asemenea, frunzele aveau forme diferite. Totul în acest loc părea pictat cu mare atenție, de parcă Dumnezeu încercase să creeze un tablou cu totul nou față de ceea ce făurise în ținuturile sale natale.

       Ajunsă în fața acelei case, Edith ezită, de frică să nu nimerească iarăși în mâinile  vreunui viking dornic de sânge. Însă, atunci când văzu pe poarta sculptat un cap de urs, care părea atât de real și de fioros, cu colți ascuțitit și o încruntătură urâtă, rămase pe loc.Picioarele i se blocaseră, toate gândurile de încurajare și pozitivism, ce reușise să le formeze pe drum, se spulberaseră la vederea acelei sculpturi îngrozitoare. 

       Nu are cale de scăpare, va muri aici, blocată într-o lume pe care o ura și nici măcar nu va mai ajunge în Rai căci nimeni nu îi va acorda o înmormantare potrivita.Bietul ei suflet pierdut! Se va alege praful de el, nici măcar nu va reuși să îi revadă pe cei dragi atunci când va muri. Ochii i se umplură de lacrimi la acest gând, însă nu reuși să le dea curs căci zgomotul unei uși trântite o făcu să tresalte ca mușcată de șarpe.

       În tot acest timp, Einar pregătea găina proaspăt tăiată cu mintea la venirea străinei. Nici nu auzea vorbele spuse de către iubita sa, Audhild, căci era prea prins in propriile sale gânduri. Ce fusese în capul lui să o aducă aici? Nu mai conta, căci faptul era deja consumat iar să o trimită înapoi nu exista ca posibilitate. Observă totuși tăcerea lui Audhild și interesul cu care aceasta privea spre poartă. Își mută și el privirea în aceeași direcție și își mușcă buza inferioară la vederea fetei și a rochiei rupte care i se lipise de trup. Nu se uscase de la lac pe drum încoace. 

       Uită complet de femeia din bucătărie și ieși izbind ușa de perete. Îi venea să o închidă pe aiurita asta într-o cușcă, nu avea idee în ce pericol se afla umblând în halul ăsta pe aceste drumuri. Ea nu era ca femeile din Halland, nu era capabilă să se apere și nici nu credea că și ar fi dorit să fie atinsă în vreun fel de mâinile murdare ale vikingilor. Era prea pură pentru așa ceva.

       La vederea bărbatului care o urcase cu forța pe nava vikingilor, Edith se enervă, iar fața ei arsă de soare căpătă o culoare roșie din cauza nervilor. Încercă cu toate puterile sale să nu izbucnească. Nu voia să fie omorâtă chiar acum, dorea să încerce totuși să ajungă acasă. 

        —Nebuno, vei nimeri pe mâinile cui nu trebuie dacă mai umblii așa. Rosti Einar în momentul în care ajunse în fața fetei. Aceasta îl privea ca pe un lunatic căci nu înțelesese nimic din ce acesta îi spusese. Oftă iar Einar îi arătă cu degetul către rochia ei. 

       Privi în jos la rochia ruptă și încă udă, iar atunci Edith realiză despre ce este vorba.

      —Vă rog să mă scuzați, milord, că nu m-am îmbrăcat adecvat pentru curtea dumneavoastră. Îi răspunse aceasta pe un ton sarcastic.

        Einar înțelesese doar cuvântul  "milord", auzindu-l destul de des în glumele prietenilor săi și știind că se adresează lorzilor. Pufni ironic, dar nu apucă să îi răspundă fetei căci Audhild își făcu simțită prezența atingându-i umarul cu palma sa rece. 

        —De ce stai de vorbă cu femeia asta care arată ca și cum zeii au părăsit-o? Vrei să întorci zeii împotriva ta, Einar?  

       Tonul ironic și plin de reproșuri a lui Audhild îl enervă la culme pe bărbat. O privi încruntat și o apucă de mână pe fata care privea pierdută la cei doi. O trase după el fără să îi ofere iubitei sale vreo explicație, stârnind curiozitatea dar și gelozia acesteia.