La apus// VOLUMUL II

7: Să nu te mai văd

Capitolul 7: Să nu te mai văd

Paul

Ziua urmatoare mi-o pierd pe la servici. I-am spus vestea minunată și Amaliei, așa că îi cer sfaturi.
— Ar putea să aștepte până face 18 ani și se mută cu tine, e simplu, ridică ea din sprâncene.
— Nu știu, Amalia, e complicat rău, jur! strâng pixul din mână și mă opresc din scris.
— Paul, pot vorbi puțin cu tine? apare Anna lângă mine.
— Stai puțin, îmi dau ochii peste cap, întrerupându-mi de completat monetarul ei.
— Ce este, Anna, de ce naiba nu-ți faci treaba?
— Uite, Paul..., începe să îi curgă lacrimi din ochi.
Ce dracu' mai are și asta?
— Am nevoie de tine! Te rog! începe ea să mă implore.
— Ce s-a întâmplat? insist.
— Fostul meu iubit mă urmărește și m-a amenințat cu moartea, plânge ea și mai tare.
— Bun, și eu ce ar trebui să fac?
— Dacă îți dorești să mă însoțești până acasă? Nah, nu vreau să mă prindă și să îmi facă ceva! spune disperată.
— Nu știu ce să spun, Anna...
— Fac orice! face ochii de cățeluș.
— Fac chestia asta, doar nu mai încerca să mă agăți. Deci, te rog, am iubită, trebuie să înțelegi asta. Și trebuie să mă întorc la ea, e singură acasă.
După program o duc pe Anna până în dreptul blocului ei și aceasta scoate telefonul, dând cuiva un mesaj.
— Mulțumesc mult pentru că m-ai ajutat, îmi zâmbește fericită.
— Da, bine, dar nu uita ce mi-ai zis. Te-am adus, mă lași în pace, suntem doar colegi de muncă, încerc să-i explic, iar ea tot zâmbește ca tâmpita.
Sare în brațele mele, iar eu o îndepărtez repede.
— Ce tot faci? Tu chiar nu înțelegi?
Încep să mă enervez. Cred că curând uit că e fată și îi lipesc una de nu se vede.
Dau să plec iar ea mă prinde de mână. Ce dracu' mai vrea fufa asta...
— Paul, închide te rog ochii, vreau să-ți dau ceva.
Îi fac pe plac, poate acum mă lasă să plec, închid ochii și brusc simt ceva umed pe buze. Deschid ochii și jur că o omor pe ființa asta.
— Ce dracu' faci? o împing din sărut. Tu chiar ești tâmpită sau ce naiba ai?
— Am crezut că o să-ți placă...
Cât de timid sunt eu, când e vorba de nervii, pur și simplu nu mai sunt băiatul ăla timid.
O apuc de păr și îi dau o palmă. Târfa.
— Ești proastă de bubui! Du-te dracu' și să nu te mai văd!
Plec ștergându-mă de saliva ei de pe buzele mele. Mi-e scârbă efectiv. Cât de imbecilă să fii să faci un asemenea lucru? Cât de proastă să fii?
Cu nervii la pământ mă îndrept către casă, unde mă așteaptă iubita mea. Săraca, sper să nu afle niciodată de acest sărut fiindcă am s-o pierd din nou!