Regatul de Aur

Prologue

În ultima zi de vară a fost furtună. Copacii se lăsau atât de jos, încât ai fi zis ca se vor rupe în orice moment, iar ploaia era atat de rece încât îți îngheța simțurile. Salcamii din livada se lăsau lin peste lac într-un fel în care ea rămase vrăjită, chit că mama ei tocmai a certat-o și i-a spus să se ocupe de păpuși. Părul îi era o claie blondă și lipicioasa de la acadele, iar rochia de un roz pal pe care îl ura, era pătată cu noroi. Bineînțeles că s-a jucat putin în ploaie înainte ca Melania să o bage în casă, țipand la ea că ar face bine sa nu răcească. Sincer, simțea că o doare în gât și că îi curge nasul. Nu ii va spune asta doicii sale. Stia și ce s-a întâmplat azi dimineață. Nu ii plăceau certurile dintre părinții ei. Adesea își acoperea urechile și se ascundea în dulap, iar azi a fost atat de rau, încât Melania a fost nevoită să o ducă la o plimbare.

Un ciocănit o aduce cu capul pe pâmânt, Melania ducându-se deja la ușă. Niște gemete de durere o fac sa tresalte, iar mai apoi s-au auzit niște pași grei pe podeaua alba a mamei ei. Prețioasa ei podea. Vedea cizmele negre și butucanoase, vedea noroiul ce le acoperea în straturi. Mama ei nu ar fi lăsat-o în veci sa ii murdareasca podeaua și probabil ar pedepsi-o grav. Nu stia însă de ce noroiul dădea spre roșu și nici de ce Melania nu l-a însoțit în camera de zi. Nu avea curajul necesar să își ridice capul.

Dar nici nu a fost nevoie. Omul s-a pus pe vine, iar ei îi veni sa țipe. Era frumos. Stia și ea că era frumos, dar nu a mai văzut niciodată o piele atat de bronzata și o față cu atat de multe cicatrici. Bărbatul era purtătorul unor ochi superbi, albastri, care o făcură sa uite de noroiul roșu și podeaua albă. Schiță un zâmbet și își dădu gluga jos, lăsând la iveală motivul spaimei ei. Nu a văzut prost. Străinul avea părul atat de negru, asemeni nopții, iar vârful urechilor sale era ascuțit. Ascuțit, elegant si rafinat. Exact ca ale ei.

-Pleaca de langa fiica mea!

Era vocea mamei ei, rece ca intotdeauna. Statea dreaptă, iar în mână stângă avea un cuțit de vânătoare de al tatălui ei. Nu pricepea nimic. Străinul se ridică amețitor de încet, își dă jos pelerina lăsând la iveală o armura sofisticată, aurie, apoi se întoarce la ea.

-Nu e fiica ta.

Bărbatul scoate o sabie parca de nicăieri. Nu a observat-o. O ridică de pe mica stofă și o aduce în fața lui. Vedea clar ca ce petrece aici e grav. Armele demonstrau totul. Cu toate acestea, se simțea în siguranță langa el.

-Nu o răni!

-Stii bine ca nu aș face-o! O sa plec. Bucură-te de viața cat mai poti.

Mama ei ridică pumnalul și se pune într-o poziție de luptă. Avea sa învețe asta cu Griff săptămâna viitoare. I-a promis. I-a spus că o va învăța să dea cu pumnul. Mama ei arata extrem de diferit acum, nervoasă din cale afară. Nu credea că o va vedea vreodata asa. Străinul îi puse mâna pe cap și ea căzu într-un somn adânc într-o clipită. Nu a mai auzit nimic în afara de strigătul mamei ei si metalul lovind metalul.