Nu pot să cred că am supraviețuit a doua zi fără Luke.
Luke, nici nu ai idee cât e de greu.
Ieri seară am stat o noapte de priveghi la la părinții mei. M-a durut fiecare secundiță. Nu doar pentru că îi vedeam așa, ci și pentru că știam că azi urma să stau cu tine...iar tu ești la fel ca și ei. Rece, palid, cu ochii închiși, de parcă ai dormi.
În fiecare moment în care am stat cu ei am retrăit cearta pe care am avut-o pentru că sunt 'antisocial' și le-am distras atenția, încât am fost singurul care a văzut farurile camionului alunecat pe contrasens. Am apucat să îmi cer scuze rapid apoi nu m-au mai putut vedea sau auzi. Dar eu am putut face asta...și ieri...și azi...și voi putea și mâine. Apoi nu voi mai putea niciodată.
Din păcate este la fel și cu tine. Dar îmi va fi greu să știu că nu te voi mai vedea. Nu vreau să uit cum arăți...sau cât de frumos ești...oricum mă gândesc mereu la tine. Ești mereu acolo, în gândurile mele. Parcă mereu mă aștepți să fiu singur acolo, cu tine. Să putem vorbi. Uneori nici nu mă simt de parcă ai fi plecat.
Oricum, am mers de dimineață la tine. Vroiam să profit de fiecare secundă în care te puteam privi Luke. Și erai frumos.
Părinții tăi te îmbrăcaseră într-un costum frumos. Și miroseai frumos. Și arătai frumos. Dar...nu îți lăsaseră părul așa cum ți-l așezai tu mereu. Așa cum îmi plăcea mie să îți numesc freza: o 'rampă'. Nu. Îți făcuseră părul lins, iar asta probabil te-ar fi dezgustat. Sper să nu îți petreci eternitatea în ceruri arătând așa. Sigur ar fi stânjenitor, îngerașul meu.
De asemenea mai aveai un pic de bărbiță. Vârfurile acelea de barbă care îți apăruseră și nu cred ca au putut să te despartă de ele. Chiar și eu știu cât de mult le-ai așteptat.
Ți-am mângâiat fața, ți-am atins bărbița, ți-am ținut mâna, dar nu am putut salva frizura. Ți-am povestit cam tot ce mi-a trecut prin cap și tot ce mi-aș fi dorit să îți pot spune, iar când mi-a venit să plâng, te-am îmbrățișat. Cred că am lăsat câteva lacrimi pe tine. Sper să nu te superi, dar astfel vei avea o părticică din mine cu tine în mormânt.
Ochii tăi erau închiși...aș fi vrut ca pentru prima dată în viața mea să mă privească pe mine. Doar pe mine. Și să nu se mai uite în altă parte. Să nu mai conteze altceva. Îmi era dor de ochii tăi albaștrii ca marea, chiar dacă e posibil ca ei să fie o mutație genetică. Ai fi mutantul meu iar eu aș fi ciudatul tău. Doi nebuni.
Mi-a părut rău ca a trebuit să plec. Nici nu realizasem cum trecuse timpul. Chiar avusesem senzația că erai cu mine. Când am plecat te-am sărutat. Pe frunte. Nu aș fi putut să te sărut pe buze fără voia ta... Scuze Luke. Îmi cer scuze tuturor...știu că e doar vina mea...dar este mult prea târziu.
Când am ieșit de acolo, am realizat ce frig și ce frumos era afară. Aș fi vrut să fi acolo să vezi ce frumos era. Să ne încălzim împreună privind cerul dimineții, căci am stat cu tine până în zori și chiar nu am avut nevoie de somn. Tu erai tot ceea ce aveam nevoie dar am pierdut. Tot am nevoie de tine, Luke.
De fiecare dată când răsuflu aerul rece sper să apari acolo. Te vad în tot ceea ce fac. Mă crezi nebun, Luke? Mă mai iubești?
