Dintru înalte depărtări, a fost odinioară,
Un Demon cu obraji de-omăt, și păr sticlind de aur.
Iar ochii lui, negrii ca miezul nopții,
Aveau puterea-i toată.
Și noaptea era lumea lui, întinsă peste tot pământul,
Și el domnea cu-al său gând negru,
Tot omul ce ieșea din rânduri.
Pământul, tot, al său era, domnia lui de negură,
Și ani și secole la rând, tot sub privire fură.
Întru înalt de cer, zăreai întru câtva ici-colo,
Steluțe mici, atinse de amarul nopții,
Căci Demonului îi plăcea să simtă,
Puterea sa aspră, nebănuită.
Și-și cuprinsese Demonul toți oamenii-n desfrâu și hulă,
Nu mai dormeau, nu mai lucrau,
Ci doar dansau pe cântecul stăpânului plin de minciună.
Și iată Demonul pășind încet printre supușii săi,
Zâmbind cu larg spre-ntinderea de oamenii fără de lege,
Care deși cuprinși de întunericul său aspru,
Mâhniți și încrustați, doreau pentru-a lor lume,
O pată de lumină.
Și tot plângând, tot amăgind, înduplecară ei pe Demon,
Să le promită, cu cuvinte mari, divine,
Că de-i vor da o pură, stranie minune,
O fată prea frumoasă,
Soție lui să-i fie, în schimb, el să le dea speranța și lumina înapoi.
Zâmbind cu ale sale mâini zglobii, Demonul începu să caute,
De-a lungul și de-a latul, o fată ca din lapte.
Și nu găsi, el, Demonul, nimic pe placul său să-i fie,
Căci tot ce întâlnea în cale,
Era desfrâu și sodomie.
Și când să-și ia zborul spre-naltul cerului,
Un glas de înger îl opri, trăznit.
Se-ntoarse-ncet, cu precauție, să nu fie cumva vrăjit.
Dar fu, că-n fața lui se-afla nu înger, ci o copilă slabă,
Plină de-o frumusețe stranie.
Pielea ei era mai albă ca zăpada,
Și ochii-i străluceau în întunericul de abanos,
Părul, ar fi putut să jure, lucea ca stelele pe care le lăsase-n urmă.
Rămase ca pietrificat cât ea cântă un cântec vechi,
Părea că buzele ei roșii nu se mai opresc,
Și fără să-și dea seama,
În brațele sale o luă,
Iar ea, scoțând de la spatele său un pumnal,
Repede-i scoase un ochi. Demonul,
În genunchi se prăbușii, gemând,
– Iubita mea, șopti el ca și mort, vino cu mine.
Și ridicându-și capul, privi pe fata ce-i stătea în față.
– Nu te mai văd, așa cum aș fi vrut, că oamenii cei slabi,
Pe tine te-au corupt. Iubirea mea, lasă-mă să te iau departe,
Vei fii mireasa mea, vei fi gazdă de noapte,
Vei fi lumina ce va deschide calea-n întunericul meu sumbru,
Și cu puterea ce ți-o dau,
Cerul va fi domnia ta.
Și iată Demonul!
Spre ceruri se înalță,
În mijlocul stelelor o-așază,
O face Lună, iar el se-mprăștie în zarea neagră,
El e-ntunericul ce o-nconjoară,
Iar ea, atrasă fiind de înălțimea sa, doar lui i se oferă,
Îi e mireasă.
Noaptea o luminează, ea privește-n jos,
Caută ochiul iubitului său,
Ascuns de oameni undeva departe, numit cu teamă, Onix.
Și ea se-ntoarce de fiecare dată,
Și uneori rămâne atârnată-n cer, arzând sub bătaia luminii-adevărate.
Și-n fiecare noapte,
Iubitul ei cuprinde omenirea iar și iar în negură,
Iar ea o luminează,
Și caută mereu, necontenit,
ochiul Demonului său.
