Războiul Aripilor

6.Întuneric (partea I)

NA: Matias şi Patricia sunt personajele de drept al utilizatorului DayanaHunter, şi pentru a putea vedea versiunea lor asupra evenimentelor petrecute, te sfătuiesc să arunci o privire la Dincolo de Aparenţe. 

Capitolul şase

Întuneric

 

 

„Întunericul se caracterizează prin lupta de la distanţă, dar şi cea de apropiere, putând acoperi ambele specializări cu minimum de efort pentru utilizator. Puterea pe care o oferă vine de obicei cu nebunie. Consumând sufletul utilizatorului, Întunericul lasă în urmă un sclav perfect, însetat după putere. Procesul este lent, dar niciodată nu dă greş. Pe măsură ce bucăţi din suflet dispar, utilizatorul va vrea tot mai multă putere, şi singurul fel prin care o va putea obţine va fi să fie controlat. Întunericul îşi procură hrana din utilizator prin amplificarea sentimentelor negative, sau formarea iluziilor în aşa fel încât, în situaţii tensionate, utilizatorul să poată crede orice altceva, dar nu realitatea.”

 

Din „Întunericul şi întrebuinţările lui

Introducere – Întunericul pe scurt”

~Antonia~

     Primul lucru pe care noile mele simţuri întunecate îl remarcară a fost frica. Frica primordială, pe care orice fiinţă o simţea în momentele în care simţea că ceva rău e aproape. Ceva care doreşte să-i facă rău. Mă delectam cu o această frică, o gustam, de parcă ar fi fost o delicatesă. La fel ca merele aurii ale Shinigamilor, această frică era un deliciu pentru simţurile mele. Era hrană, era putere. Simţeam frica de peste tot, dar cel mai important, simţeam frică de la Zuuka, cel care mă provocase atât de insolent şi avusese grijă să râdă de mine la fiecare pas. Acum, era speriat. Speriat de parcă viaţa lui ar fi putut fi în pericol. Un rânjet îmi ridică un colţ al gurii, simţind cum propriile mele gânduri se adânceau într-o întunecime teribilă, fără scăpare, întocmai precum o închisoare. Furia pulsa în mine, de mii de ori amplificată. Sursă de putere. Acum, chiar aveam chef de joacă, şi aveam să fac acest lucru să fie foarte plăcut.

     Bezna ce se aşezase peste Heathor, cuprinzând înflăcărata capitală în Întuneric total aducea o panică completă din toate părţile, pe care îmi plăcea să o simt. Dar nu Shinigamii erau ţinta mea, ci Demonul care, nefiind Utilizator Întunecat, nu putea vedea nimic în bezna mea. Singurul care putea să o facă era Alexander, al cărui respiraţie se îngreunase tot mai mult. Ştiam că timpul lui se scurgea, tocmai de asta, ascunsă perfect în beznă, m-am deplasat cu paşi uşori spre Zuuka. Nu mă grăbeam. Nu avea pe unde scăpa. Nu atâta timp cât îi puteam simţi frica. O gustasem. Nu avea cum să scape de mine, nu acum.

     -Ştii, e chiar amuzant cum rolurile s-au întors. Parcă tu erai cel care trebuia să administreze doza de teroare.

     L-am apucat de ceafă, înainte ca el să poată face vreo mişcare spre a fugi, înfingându-mi unghiile în pielea lui rece până am simţit sângele alunecându-mi pe degete. I-am dat capul pe spate cu forţă, obligându-l să mă privească în ochi, în timp ce am lăsat să-mi scape din piept un mârâit adânc, ce păru să reverbereze sinistru în bezna ce ne înconjura şi părea să pulseze, de parcă ar fi avut o inimă proprie. Ochii lui stacojii nu mai erau plini de batjocură şi încredere de sine. Doar frică. Un fuior de Întuneric mi se încolăcise pe degete, apoi se înfăşură în jurul gâtului lui Zuuka, strângând tot mai tare, până când paloarea cadaverică a Demonului luă o tentă albăstrie, ca de mort, în timp ce se zbătea să respire.