Războiul Aripilor

Prolog

     M-am strecurat în palat într-o linişte mormântală. Era atât de uşor să intri dacă ştiai şi cum. Noul Împărat era cu mult prea încrezător în propriile vrăji de apărare, pe care le studiasem îndestui ani încât să-mi dau seama cum să pătrund printre ele fără să se dea alarma sau să fiu văzut. Păşind în holul principal, am lăsat admiratul arhitecturii demonice pe altă dată. Aveam o ţintă precisă, şi ceea ce aveam de gând nu putea suporta amânare. Mă pregătisem de mult prea mult timp pentru acest lucru pentru a da înapoi în acest moment.

     Ridicându-mi privirea din podea, am trecut cu ochii peste scara uriaşă, impozantă, din marmură. Era un lucru glorios cu siguranţă, dar mai văzusem acest loc în anii în care eram tânăr şi prost. Acum, mă lăsau rece. Pentru că cel ce construise acest loc, mă dăduse la o parte, pentru... ei. Afurisiţii lui perfecţi. Stai calm, Humphrey, m-am sfătuit singur. Nu era cel mai isteţ plan să mă enervez acum.

     Am mers liniştit, cu paşi silenţioşi pe holul principal şi am păşit în spatele scării impresionante, găsind ceea ce aveam nevoie. Uşa mică, mascată în perete, ce avea să mă ducă spre camerele în care se afla una din marele mele şanse de a termina ce plănuisem în detaliu acum mult timp în urmă. După ce am descuiat uşa, am intrat în sala mare, ce ducea spre încă trei încăperi. Problema era că acest loc avea apărări mai straşnice decât fuseseră la intrarea în palat, iar covorul de oase de pe podea arăta asta cu mult prea bine.

    Un zâmbet îngâmfat îmi ridică colţul gurii. Am băgat mâna în buzunar şi am scos punguţa în care se aflau câteva fire din părul celui care era recunoscut de aceste vrăji nenorocite de apărare. Răsturnându-le în palmă, am strâns mâna în pumn şi m-am învăluit în mirosul Împăratului Demonilor. Asigurat că aveam puterea să pătrund în acest sanctuar, am păşit peste oasele care trosniră sub tălpile mele, provocând un sunet incomod, dar pe care l-am ignorat. Eram aproape. Extrem de aproape de a-mi atinge ţelul.

     Am deschis uşa din dreapta pătrunzând în camera întunecată, la care ochii mei se adaptară în mai puţin de o secundă. Nu exista nimic acolo, în afară de o sabie cu lamă de argint, şi un piedestal din marmură, pe care era pusă o pernuţă violet cu ciucuri aurii. Dar nu acestea erau lucrurile care mă făcură să simt gustul victoriei. Ci craniul stacojiu aşezat pe pernuţă. Găvanele goale ale ochilor sclipeau puternic într-un galben înfiorător.

     Da, era aici! Fricoşii de Demoni nu mai puseseră piciorul aici după ce îl sigilaseră pe Maestrul Blestemelor. Am păşit spre piedestal şi mi-am aşezat palma pe craniul stacojiu. Era fierbinte la atingere. Trăgând aer în piept, mi-am canalizat puterea în cuvintele incantaţiei, şi le-am spus cu toată forţa şi hotărârea. Vocea părea să mi se lovească de pereţi, cuvintele păreau să pătrundă în interiorul craniului, în timp ce rune sclipeau pe sub stacojiul întunecat al craniului.

     Când am terminat incantaţia, sigiliul se rupse. Găvanele ochilor craniului îşi pierdură strălucirea, runele dispărură, iar craniul însuşi deveni de un roşu plictisitor, fără să mai fie animat de cel ce era ţinut înăuntru. O ceaţă întunecată pluti lângă mine şi luă forma Demonului de mult sigilat. Ochii stacojii priviră fix în ai mei şi sabia cu lamă de argint ajunse în palma întinsă a posesorului. Exact ce aveam nevoie.

     -Maestre Zuuka, am rostit plin de respect.

    -Humphrey, spuse el simplu, şi dispăru.

    Ştiam că se duce să-şi adune forţele după ce fusese închis atâta timp. Aveam să mă întorc la el mai târziu. Punând craniul într-o cutie, pe care am sigilat-o, am ieşit la fel de încet şi liniştit din palatul Demonilor. Acum, trebuia doar să merg la fata prostuţă şi naivă care avea să mă ajute cu acest pachet. Şi ştiam şi unde să o găsesc.