Războiul Aripilor

6.Întuneric (partea II)

NA: Matias şi Patricia sunt personajele de drept al utilizatorului DayanaHunter, şi pentru a putea vedea versiunea lor asupra evenimentelor petrecute, te sfătuiesc să arunci o privire la Dincolo de Aparenţe. 

~Seth~

 

     Zborul meu îndelungat avu darul să mă calmeze şi să mă ajute să închid la locul lor sentimentele pe care Patricia le dăduse peste cap şi le scosese afară când tot ce voiam e să le ţin înăuntru. Peisajul din Helion, în ciuda întunecimii permanente şi a populaţiei scăzute, era magnific. Îmi oferea o plăcere teribilă să zbor peste aceste întinderi, într-o noapte eternă, ce nu părea să se termine niciodată. Pentru vizitatorii Helionului, ţinutul părea înfiorător. Pentru mine, părea senzual şi misterios. Parfumurile erau plăcute, liniştea prezentă peste tot. Eram unul dintre acei norocoşi care nu trebuiau să caute prea mult pentru a găsi locul căruia aparţin, chiar dacă acesta putea fi foarte departe de casă. Iar Helion se afla destul de departe de Flare, oraşul în care-mi petrecusem copilăria. Da, eram un Demon, dar cu riscul ca Matias să se supere pe mine, nu aparţinusem niciodată Deastherului. Poate din cauza mea, poate din cauza lui Aaron... Poate pentru că mi se părea că sunt prea mult lăsat în umbra fraţilor mei mai mari. Oricare ar fi fost, m-a adus în Helion, locul în care aveam de gând să-mi petrec eternitatea.  

     Palatul era de departe cel mai bun loc din Chrom – oraşul ce servea drept capitală şi centru al activităţii în Helion – înalt, întunecat, la fel ca restul decorului, cu tronul înflăcărat fiind extrem de vizibil de afară. Un semn al puterii. Dar nu sala tronului era obiectivul meu, ci dormitorul meu. Oricât evitam să fac asta, aveam nevoie de somn. Ori asta, ori renunţam la forma umană, ceea ce nu era chiar cea mai bună mişcare, din moment ce aş fi fost cam singurul dintre fiinţele superioare care ar fi făcut asta. Aşa că trebuia să mă supun nevoilor corpului meu.

     Am trecut prin holurile goale ale palatului, mergând spre ultimul etaj, unde îmi izolasem camera, pentru a avea parte de linişte şi a nu fi deranjat. Dar instinctul mă anunţă încă dinainte de a ajunge în faţa uşii că ceva nu era în regulă. Era complet greşit. Simţeam o prezenţă umplută de intenţii negative, chiar în camera mea. Să fi fost... Dar nu avea cum. Era închis. Nu ar fi avut cum să scape. Era imposibil să scape. Totuşi, amprenta îmi era prea cunoscută ca să pot nega. Dar poate, doar poate, imaginaţia îmi juca feste.

     Cea mai bună abordare pentru mine acum era să ignor. Nu puteam şti sigur dacă se afla sau nu acolo, dar asta nu însemna că aveam să stau lângă uşă, ca un băieţel speriat. Acea etapă a vieţii mele se terminase de mai bine de un mileniu şi jumătate. Am deschis uşa, păşind în cameră. Mi-am dat mantia jos şi mă pregăteam să o arunc pe fotoliu, dar m-am oprit. Mirosul ăsta... Parfumul pe care ajunsesem să-l urăsc din adâncul sufletului meu, dar pe care l-aş fi recunoscut în orice circumstanţe... Se pare că nu mă înşelam, Aaron se afla aici... Şi fără să-şi facă prezenţa prea mult timp întârziată, umbrele se desfăcură, lăsându-l pe cel ce se presupunea a-mi fi tată să îmi apară în faţa ochilor. Privirea lui părea că vrea să-mi găurească sufletul. Şi oricât de tată mi-ar fi fost el, nu vedeam în ochii lui nimic care să-mi aducă aminte că ar fi fost părintele meu. Mă ura, iar sentimentul era cât se poate de reciproc. Rânjetul dement obişnuit îi ridică buzele, şi pentru un moment, un moment groaznic, m-am văzut pe mine, în aceeaşi ipostază. Da, şi eu arboram acea expresie de prea multe ori... Faptul că semănam cu el, în acest moment, îmi provocă greaţă.

     -Băiete.

     Ca de obicei. Întotdeauna „băiete” pentru Seth. Niciodată numele meu. Ştiam că pentru el, eu fusesem cea mai mare povară, şi probabil, acum scăpat, îi stăteam din nou în faţa planurilor „grandioase”. Eram un obstacol. Iar acest lucru mă înfuria.