Suflet putred, cum am ajuns să-ți plâng de milă când tu-mi străpungeai inima cu vorbe reci și pline de otravă?! Cei din jur mă privesc cu compasiune și durere, ca pe un copil smintit de această lume sălbatică. Mi-ai ajuns mormânt și altar, călău și iubit. Ai devenit universul meu și după ai fugit, lăsându-mă praf de stele, să mă risipesc la prima adiere de toamnă. Nopțile îmi par atât de furtunoase încât mă zvârcolesc printre cearceafurile albe și reci.
Pe nesimțite mă trezesc pe pervazul ferestrei aburite, având picioarele atârnate în gol, legănându-se aievea, cu ochii roșii, secați de sentimente. Număr nervoasă și dezamăgită zilele de când nu ți-am mai simțit corpul cald lângă al meu, respirația-ți neregulată pe pielea-mi înghețată de atâtea minciuni șoptite sub cerul înstelat.
Prima dată când ți-am întâlni ființa nu am simțit nimic. Curiozitatea nu mă măcina pe interior; nervozitatea nu-mi juca farse mișelești; corpul nu mi se prăbușea sub privirea ta arzătoare. Singurul lucru care m-a surprins a fost privirea aceea goală, ce părea a ascunde o minte cu totul superioară nebuniei noastre de adolescenți rebeil. Nu ți-am acordat atenție și bine am făcut, căci, îmi începeam chinul covârșitor mult prea devreme. A trecut o lună și jumătate. Încă îmi bântui mintea și sufletul, obosindu-mă.
.....
Te uit și nu-mi pare rău. Te risipești din mine asemenea fumului de țigară ce-mi zace în plămâni. Iar o să rămân pierdută, în beznă și în liniște mormântală, fără un drum pe care să-l urmez. Recunosc, am nevoie cineva să-mi atenueze căderea iminentă, să-mi încâlzească mâinile murdare de cerneală și vise sfărâmate. Vreau să-mi accepte ființa ca a lui și să-mi deseneze noi constelații greu de descifrat. Simt nevoia ca alte nuanțe să-mi coloreze zilele obosite.
.....
Iar te aflu. De ce mă renegi suflet păgân?Nu am fost altceva decât propria-ți marionetă. Am aflat că te-au chemat înapoi. Nu știu dacă să bucur sau nu.
