Am tot încercat să mă rup de tine, de noi, dar reușita mi se pare o iluzie deșartă. Mi s-a spus că iubirea e un izvor nesecat de durere și nebunie, mi se părea o simplă poveste, dar acum se dovedește a fi adevărat. Lunile trec pe lângă mine asemeni unui străin pe care nu-l voi mai vedea vreodată, fără să-mi acorde nici cea mai mică fărâmă de importanță.
Suflete pure îmi caută inima, cu scopul de a-mi intra în vene, dar le reneg. Ești singurul pe care îl vreau. Indiferent de câte greșeli comitem, ne căutăm unul pe altul. Toți îmi spun să renunț la acest viciu, ce îți poartă numele, cât mai am o speranță, dar e prea târziu. Îmi voi sacrifica virtutea și eternitatea pentru tine, demon în trup de muritor, și voi ajunge precum zeițele antice ajungeau batjocorite pentru dragostea lor.
Ți-am mărturisit că-mi ești stăpân, fără tine refuz a-mi continua zilele. Aș vrea să fim doar noi doi în lumea asta mare, dar nu mai pot fi egoistă, nu cu noi. Nu știu câți îngeri căzuți îți dorești printre cearceafurile înghețate, locul meu nu e acolo, ar fi trebuit să-ți dai seama. Poate îți cerșesc atingerea și visez să-ți simt căldura corpului, dar aceste lucruri nu se pot compara cu foamea nestăvilită pe care o am pentru sufletul tău. Îmi doresc să fii al meu, așa cum eu îți aparțin de prea mult timp. Poate sunt la fel ca tine, un demon mârșav ce încearcă să-și găsească liniștea ucigându-i pe ceilalți.
