Am ajuns în stadiul în care ne-am pierdut scopul.
Nu știm ce mai vrem unul de la altul, așteptăm zilele să decidă în locul nostru. Suntem prea nesiguri să mai facem vreun pas pe norii de plumb pe care am călcat până acum. Ne privim neputincioși, implorându-ne melancolic unul pe celălalt să luăm decizia finală. Nu o să mai pot rezista mult, această moleșeală îmi strivește oasele și mă adoarme. Nu sunt făcută pentru zilele posace de la începutul primăverii. Am nevoie de ploi torențiale care să îmi spele sufletul de păcate, de nopți care îmi răvășesc mintea, de lumini neon care să îmi ard pielea.
Timpul mă uită, așa cum publicul nu-și amintește de un artist prea bătrân pentru scenă. Aș vrea să realizezi că nu mai pot trăi în colivia acoperită de pânze de păianjen în care mă ții. Mă sufoc.
