Elegie înspre a rupe lanțul

căderea simetrică a vieții

A existat odată
nu se știe când și cum
o prințesă -
sau așa s-ar spune.
Era o prințesă emfatică
plină de sevă otrăvitoare
într-un voluptos serai
cu un nebulos neam.
Multicolor păr mai avea
de astfel atrăgea privirile,
era farmecul și arma ei.
Nu toți o acceptau,
nu toți îi erau alături,
nu tuturor le pica bine
gesturile și personalitatea ei.
Multă ură nutrea prințesa aceasta.
În special pe un membru
mai îndepărtat al seminției sale,
Dumnezeule Mare ce Ești,
atâta plăcere îi făcea când îl batjocorea!
De ce? Simbolistica lui: pericol!

― Dacă mâine, poimâine,
va fura tronul ce mi se cuvine?

Veni însă o așa zi când
clopotele-n turn bat
zvelte anunțând nașterea
unei noi prințese și nou prinț.
Nimic nu avea să mai fie la fel!
Totul avea să se schimbe sublim!
Născătoarea ei, mama ei, Neprețuita,
o dăduseră deja uitării, lăsându-i mâna
drept în incomensurabilul vid lumesc.

Se pierduse deja.
Se ramificase total.
Mai bine zis, o ramificaseră -
născuții noi, Neprețuita, toanele lor, tot,
tot mai puțin îndepărtatul prinț.
O alungă Neprețuita...
Prințesa odinioară atotputernică
devenise un mare și profund adânc...
nimic!
Prințesa odinioară dormindă
în odaia de aur a Neprețuitei
ajunsese într-o mică și profund adâncă...
cocioabă din cotloanele seraiului.
Prințesa odinioară răsfățată
în saloanele de frumusețe ale seraiului,
devenise un mare și profund adânc...
murdar!
Prințesa odinioară stândă zilnic degeaba
răsfoind ziare, reviste și n chestii regale,
flutura din deget și obținea ce dorea,
devenise un mare și profund adânc...
muncitor aievea sclavului.
De fapt, ce sclav? și ei trăiau mai bine...

Trecuse ani buni.
Trecuse anii ca nebunii
pe lângă dânsa
schimbând totul.
Din când în când
o mai vizita Neprețuita
și îi spunea că tare-i mai duce dorul,
dar nu făcea nimic pentru a o ajuta.
Ah, da, așa e,
din când în când îi mai dădea mărunțiș.
Prințesa își acceptase de mult soarta:
e plata tuturor faptelor ei,
s-a crezut invincibilă și a căzut.
Oamenii i se adresau cu mâhnire,
celor cărora o urau li se făcură milă
și și-au dat seama că ea nu a fost doar...
o prințesă!
Ea a fost o adevărată regină!
Dar niciunul nu acționa să o ajute
a redeveni cine a fost,
îi întindeau mâna, i-o apucau,
dar niciunul nu acționa să o ajute
a redeveni cine a fost.
Atunci a înțeles pe propria piele:
oamenii sunt lipsiți de inițiativă,
nu luptă pentru credințele lor.
― Oare și eu aș fi fost la fel în locul lor?

Veni însă o așa zi când
îl întâlni pe prințul îndepărtat
pe care odată de demult se pregătea
să-l elimine din peisaj pentru un tron,
un tron care...hm, nu i-a rămas nici ei.
O privea cu milă, costernare,
oarecum o compătimea:
dintr-o Măreață Regină
să ajungi un mare și profund adânc...
insignifiant!
E prea absurd!
Venise o așa zi când
deschise ușa cocioabei sale
și i se adresase:
― Haide acasă la tine!
Ochii sclipeau, dar nu a îndrăznit,
aproape că uitase cum arată seraiul,
dacă s-ar întoarce acolo
toate fantomele ar reînvia
în sinuosa nebună incintă.
Nu voia, se îndepărtase de mult!
Plus că nu dorea să se întâlnească
cu prinții un pic cam uzurpatori.
A luat-o însă cu forța.
A aruncat-o în odaia de aur
a Neprețuitei, actual, a lui.

„Câte s-au schimbat!
Masa aceea nu era acolo.
Tabloul cu flori nu exista.
Aragazul din bucătărie era altul.
Mirosul era altcumva.
Patul era pe cealaltă parte a odăii.
Toți pereții erau albi.
Peretele acela e albastru acum.
Noptierele aveau altă rânduială.
Și mirosul...e cel mai schimbat.
Nu mai e al Neprețuitei.
Aici alergam.
Acolo dormeam.
Aici eram servită.”

A fost uluită de gestul prințului acela.
Cât de paradoxal!
Singurul susținător
care i-a acordat o mână de ajutor
a fost acel om pe care îl ura.
Toți ceilalți i-au întors spatele.
Toți oamenii în care credea
i-au respins strigătul de ajutor
ce ticăia în străfundul ochilor,
căci ei sunt oglinda sufletului.
Oricât de mult îi plăcea acolo,
nu putea rămâne, căci renunțase,
se manifestase orgoliul -
orgoliul care înainte nu exista.
Venise Neprețuita,
o mângâia ca pe vremuri,
dar nu s-a mai lăsat păcălită
de aceste eufemisme.
Oricât de mult îi plăcea acolo,
a ales să plece, să se înstrăineze.
Oricât de mult îi plăcea acolo,
nu a ales să-i facă să plătească.
Știa că dacă va rămâne
avea să redevină ca la început:
o lipsită de conștiință, o maniacă,
căci aceasta e natura oamenilor.

Trecuse anii.
Trecuse anii ca nebuni
de nu se mai cunoștea.
Îmbătrânise.
Slăbise.
Prințul îndepărtat,
pentru ultima dată,
a adus-o acasă.
Astenizase.
Era clar:
ultima perdea a vieții sale!
Știa că e ultima,
dar nu a spus nimic.
A ordonat să i se facă masaj -
așa ca pe vremuri.

„Ieri erai o regină
și azi nu mai ești încalte un rob,
dăinuiești mai rău decât un sclav.
Nu mai ești la înălțime...
Ai căzut!
Și ce este cel mai dur?
Că ultimul care te-a ajutat
a fost cel mai neașteptat,
că toți dintre aceia prețuiti
te-au respins și batjocorit,
sau că ai plătit pentru
narcisismul tău devenind ponegrita,
că o să mori acolo unde te-ai născut?
Cum voi fi amintită peste secole?
Drept prințesa superficială
care și-a primit pedeapsa?
Drept o lașă care nu a luptat?
Drept o lovită de viață
mult prea inechitabil?”

Pe tronul ei din odaia de aur se așezase.
Închise ochii.
Lângă ea, Neprețuita sosi.
Adormiră.
Regina se lăsară pierdută.
Amuțiră de valul somnului.
Regina închise atunci ochii.
Pentru totdeauna, de data aceasta!
Regina nu a mai deschis niciodată ochii...

A existat odată
nu se știe când și cum
o regină -
sau așa s-ar spune.