Moartea Asasinilor

Prolog

     Stăteam la masa din colțul bucătăriei mici și friguroase, privind absent pe geamul vechi a cărui ramă de lemn începea ușor-ușor să putrezească. Strângeam un briceag în mână, îl deschideam, îi pipăiam tăișul, apoi îl închideam la loc și repetam aceste gesturi ce îmi deveniseră tic în ultimele zile, din cauza stresului. Nu mai simțeam nici frigul, nici foamea, nimic altceva în afara unei dorințe arzătoare de a ieși din rahatul în care intrasem. Dar știam că asta m-ar fi costat mult și nu îmi permiteam să dau înapoi, iar teama de eșec mă făcea să mă înfior în fiecare zi.

     Am băgat briceagul în buzunarul interior al jachetei mele, alături de plicul cu bani pe care trebuia să îl dau șefului și m-am ridicat hotărât de la masă, scăpând un oftat. Mama, singura persoană pe care o mai aveam pe lume, tocmai oprise aragazul și se întorcea zâmbitoare către mine cu două farfurii în mâini, dar s-a încruntat atunci când m-a văzut pregătit să ies.

     — Nu stai să mâncăm împreună? m-a întrebat cu o ușoară îngrijorare în glas.

     — Îmi pare rău, trebuie să plec. Mă întorc repede, i-am răspuns, verificând încă o dată prezența plicului în buzunar.

     — Iar te întâlnești cu oamenii aceia?

     Am lăsat privirea în jos și am rămas tăcut preț de câteva clipe, apoi am mormăit:

     — Mă întorc repede.

     Înainte să apuc să îmi ridic privirea, m-a cuprins într-o îmbrățișare caldă și mi-a spus să am grijă de mine, iar eu am strâns-o la rândul meu în brațe și i-am promis că voi fi bine. Dacă aș fi știut că aceea avea să fie ultima zi în care o mai vedeam în viață, poate că aș fi strâns-o mai tare și i-aș fi spus mai multe, însă am mormăit un „Te iubesc", apoi am ieșit în întunericul serii de noiembrie și mi-am îndreptat pașii spre casa prietenului meu cel mai bun, despre a cărui prietenie începeam să mă îndoiesc, având în vedere că din cauza lui ajunsesem în situația în care eram. Alex nu era gata atunci când am ajuns la el, așa că m-a invitat să îl aștept înăuntru, apoi am pornit amândoi spre casa lui Ryan Hughes, șeful nostru.

     — Crezi că astăzi vom primi și noi partea noastră? am întrebat eu la un moment dat, rupând tăcerea.

     — Nu știu, a spus Alex dând din umeri. Crezi că există vreo șansă ca șefu' să mi-o dea pe fata lui?

     — Cum adică? am întrebat surprins.

     — Cred că m-am exprimat destul de clar, a zis el ușor arogant.

     — Îți place de ea?

     — Nu, evident că nu! Dar e bună, înțelegi?

     — Nu cred că înțeleg, am spus dezgustat.

     — Las-o baltă, tu nu înțelegi niciodată nimic, mi-a răspuns, apoi a mărit pasul și după câteva zeci de metri s-a oprit în fața unei porți.

     Nu știam de ce, dar ceea ce tocmai auzisem nu îmi picase bine deloc. Nu eram genul de persoană căreia să îi pese de alții, mă preocupau prea mult problemele mele ca să mă mai gândesc și la ale altora, dar când am auzit de fiica lui Hughes nu am putut rămâne indiferent, iar când ne-a deschis ușa casei și am văzut-o am înțeles imediat de ce. Era frumoasă, foarte frumoasă și toate lucrurile prin care trecuse o maturizaseră astfel încât nu părea să aibă cincisprezece ani. Era tratată ca o sclavă, ținută captivă și privată de orice formă de afecțiune. De multe ori m-am întrebat cum rezista să ducă o astfel de viață și singurul răspuns pe care l-am putut găsi a fost că trebuia să fie foarte curajoasă, altfel ar fi renunțat de multă vreme.