Contorsiune

𝓣𝓮𝓼𝓽𝓪𝓶𝓮𝓷𝓽𝓾𝓵 𝓮𝓹𝓲𝓵𝓸𝓰𝓾𝓵𝓾𝓲

     
        Goneam haotic pe ritmuri angelice, într-un amfiteatru gol scăldat-n luminile fragede ale     simțământului sihastru,
            care ne devastează biografia din cele mai perimate răstimpuri.
          Îmi țes povestea, aici, cu tine, cu noi, alături de ambianța cu cadența uzată a
                perioadei renascientine.
       Necum am căzut.
      Precum cad frunzele în pași de vals,fercheș și nobil, pe timp de toamnă, 
       așa și eu m-am distorsionat în brațele tale.
             Și-am stat,
         tulbure,
         uitându-ma în arboretumul livid al ochilor tăi.
           Îți slăveam irizațiile primăvăratece din sinceritatea ochilor,
         ochi care îmi ofereau dialoguri adânci spre univers, spre sensul nostru...
                fatum.
       Oricâte motive insignifiante și panorame frigide aș aduna în paner,
          mă cutremură judecată că nu aș putea găsi rațiuni pentru care să te divinizez, mereu rezultatul o sa fie nemărginirea...
               infinitul.
          Ți-am consacrat sufletul meu de cerneală în palme,
         iar tu mi l-ai smuls în condeiul dibaci al adolescenței tale vârstnice.
         Ai făcut o realizare literară din neliniștea și tremurul meu.
          Și călimara încă este compactă,și o sa mai fie destulă cerneală pentru a ne scrie raritatea basmului alienat,
            și am fi făcut-o,
     am fi făcut-o până la degradarea degetelor sterpe
și
           a buzelor unse cu freamăt lipsit de moralitate, dacă nu plecai în pripă.
         Mi-ai lăsat pianul respirației dezacordat,
    dar tu încă îi încânți cvinta cu evocările atașamentului nostru,
        iar eu încă țip în vid,
             în vacuum-ul care mă ține calustrată de noi.   Însa eram doar niște corpuri translucide,
       care se volatilizează odată cu ivirea soarelui.
         Căci acum știu totul.
        Totul timpuriu pe care mi l-ai dăruit in schimbul juneții mele crude,
         totul nespus de care te-ai ferit încă de la conceperea afabilității dintre noi.
      Dar și tu știi această trigramă...
           precum știi că aista creație dezolantă nu este istorisirea noastră,
            ci este o epistolă.
         O epistolă lungă, atât de vastă,
                încât nu am avut destul timp ca să o scriu mai scurtă.