The Monster

1. Începuturi

               Halloween-ul, era clar, o nebunie totală. Noaptea în care spiritele ieșeau la suprafață, demonii și fantomele se arătau printre noi , iar toată lumea avea frică de ceva, se schimbase total  acum. 

                Cățărat pe acoperișul unei clădiri vechi, Nathen Price privea amuzat copiii ce băteau din ușă în ușă, respectând obiceiul de Trik'r treat. Vrăjitoare, vampiri, vârcolaci, nu lipsea nimic , toți monștrii erau prezenți. Dar ei nu mai aveau frică de ei acum, nici de Bau-Bau nu le mai era frică. Dar dacă ar știi că totuși există...  

               Trecuseră câțiva ani buni de când Nathen nu mai era uman. Se obișnuise cu acea lume, începuse să înțeleagă ceea ce e și ce trebuie să facă pentru a se proteja pe sine, cât și pe cei din jurul lui. Încă se considera un monstru, nu putea uita acea noapte, nu putea uita ceea ce devenise, dar nu mai putea schimba nimic acum. Ba chiar , își făcuse și un prieten. Andrew Williams, un alt rătăcit ca și el, care a avut o poveste la fel de tragică. Amândoi erau de aceeași genă, declarați morți, așa că ce mai conta? Era noaptea lor acum și puteau face ce vor, fără să le fie frică că vor fi prinși. Poliția nu va fi deloc surprinsă când va afla de o altă crimă, sau o dispariție. Puteau spune că sunt obișnuiți, căci până la urmă, New York-ul era plin de diferite lucruri, nimic nu mai era ieșit din comun.  

                             - Vânăm și noi ceva în noaptea asta?  

                  - Sunt doar copii. Doar dacă vrei să dăm buzna prin cluburi și să omorâm niște adolescenți drogați, cu sângele plin de alcool sau nicotină, spuse Nathen, plimbându-se pe marginile clădirii.  

                     - Crede-mă, aș mânca orice acum.   Haide frate! Nu o să observe nimeni! Spuse Andrew, plimbându-se paralele cu el, pe marginile vechii clădiri.  

                       Avea dreptate, nimănui nu i-ar fi păsat. Iar foamea lui Nathen, creștea tot mai mult și în curând, nu se va mai putea controla. Avea nevoie de sânge. La naiba, chiar nu-i mai păsa acum, foamea puse stăpânire pe el.  

                       -Ai dreptate, hai să dăm iama prin cluburi,spuse el , aruncându-i lui Andrew un zâmbet înfometat.  

                   Acesta zâmbi la rândul lui și au sărit deodată de pe acoperiș, fugind spre centrul orașului. Altă dată, probabil ar fi făcut și el parte din acei adolescenți, care acum se distrau și se îmbătau pe rupte, dar nu mai putea. Dacă l-ar fi lăsat cineva singur printre ei, cu siguranță nu ar mai fi scăpat nimeni viu. Nu putea sta aproape de oameni. Sângele lor, ce pulsa înnebunitor în vene , îl făcea să-și piardă mințile. Dar Andrew îl învățase cum să se controleze, iar acum, nu îi mai era atât de greu.  

              Clubul era ticsit de adolescenți costumați, cu câte un pahar de băutură în mână, care se mișcau monoton pe ritmul muzicii, de parcă ar fi fost niște marionete, într-o coregrafie maniaca. Nathen și Andrew se infiltrară ușor printre ei, căci cu toții erau "în lumea lor". Ajunseseră în fața barului, iar Nathen se așeză, în timp ce Andrew admiră priveliștea din jurul lor. 

                        - Dacă nu apar până la miezul nopții , știi ce ai de făcut. Îi spuse Andrew, făcându-i cu ochiul. 

                         - Nu lăsa urme.  

                         - Nu-ți fă griji, știu cum să mă descurc.  

                 Apoi , dispăru prin mulțime. Nathen știa ce avea de gând, așa că nu mai rămânea decât să-și găsească o țintă ușoară, cu care să-și potolească foamea. Își aruncă ochii prin sală, pe canapelele goale, până dădu cu ochii de o fată. Era o șatenă, cu ochii albaștrii, necostumată și care, se certa probabil cu una din prietenele ei, costumată într-o vrăjitoare. Nu putea auzi ce vorbeau, căci muzica era dată prea tare și erau mult prea multe suntete, dar se înțelegea din limbajul trupului că șatena avea să plece. Iar el, avea să o urmărească. După câteva minute, aceasta se îndreptă spre ieșire, cu Nathen în spatele ei, ca o umbră.  

                     Îi era foame și nu mai putea rezista prea mult. Avea nevoie de sânge, iar la cum mirosea șatena, părea că nu băuse deloc alcool. Nu se putea mai bine de atât. Ea o luă de una singură pe străzile pustii, iar el o urmărea,  pas cu pas.  

                   În momentul în care vru să apară în fața ei și să-și potolească foamea, apărură doi tipi, beți până la refuz care o acaparară pe fată. 

                      - Hei, frumoaso! Spuse unul din ei, apropiindu-se de ea.  

                 Ea îi ignoră, mergând mai departe și mărind pasul, iar ei, la fel ca și Nathen, mergeau după ea. Știa că fata mai avea puțin și o luă la fugă, dacă cei doi aveau să-i facă ceva. Al doilea, o prinse de mână și o trânti într-un zid iar ea scânci. Știa ce avea să urmeze. Nathen tresări privind scena. Ce putea să facă? Avea  trei surse de hrană în fața lui, dar el nu făcea nimic. Putea să plece și să-i lase pe tipi să continue, dar nu putea face asta. Ceva, acolo, îl ținea pe loc și îl îndemna să acționeze. Probabil că, totuși mai rămăsese ceva uman din el. Un ultim lucru care îl mai ținea legat de oameni. 

                 Fata țipă când unul din ei o prinse de brațe, izbind-o și mai tare în zid. Se zbătea, încercând să scape. Nathen nu mai putea sta degeaba, acel ultim lucru uman, se marea tot mai tare , îndemnându-l să facă ceva.  

                 Fugi spre ei, prinzându-i cu putere pe cei doi tipi deodată și aruncându-i pe jos. Nu-i mai păsa de strigătele fetei și de faptul că aproape paralizase de frică, el îi lovea pe cei doi în continuare, cu o furie animalică. Putea să-i sece de sânge pe loc, dar ca prin minune, foamea era ultimul lucru la care se mai gândea acum. La cât de beți erau, nici nu mai puteau riposta. Totuși, de ce făcuse asta? De ce îi păsa de fata aceea neînsemnată, când putea să facă orice altceva?  

                         -Oprește-te! Te rog... Scânci ea, dându-se câțiva păși mai departe de el.  

               Se conformă. Lasă trupurile celor doi să cadă jos, ca niște păpuși de cârpă. Nu erau morți, doar inconștienți și își vor reveni destul de repede, căci alcoolul atenuase o cantitate mare de durere. Se întoarse spre fată și o privi pentru o clipă.  

                         -Ia un taxi și du-te acasă. O îndemnă el.  

             Fata îl studie o clipă, cu atenție. De ce era așa ... palid? Desigur, era Halloweenul și era costumat. Dar ochii? Avea lentile? Ce era în neregulă cu el?  

                        - La ce te holbezi? Spuse el, mârâind.  

               Foamea revenise și nu mai avea nici un pic de răbdare.  

                        - La nimic. Scuze...  

             Își scoase telefonul din buzunar și formă numărul unei companii de taxi-uri. Comandă unul, apoi închise. Se întoarse spre locul în care stătea Nathen, vrând să-i mulțumească. Dar el nu mai era acolo. O data ce fata începu să vorbească la telefon, Nathen o luă la fugă. Nu mai vroia ca ea să-l vadă și să-l privească, ca pe un monstru ce era.  

             Într-un final, își procură și hrana, din alți adolescenți beți. Iar aici nu a mai stat la discuții, i-a secat pe loc de sânge, potolindu-și foamea, după care scapă de trupurile lor. Se întoarse la casă în care locuia alături de Andrew, încercând să nu se mai gândească la ce se întâmplase. Ar fi trebuit să-i șteargă memoria fetei, dar nu mai apucă să facă asta. Uită chiar și de Andrew și de ce trebuia să facă dacă nu se întorcea. Era deja trecut de miezul nopții, iar el nici nu își dăduse seamă când trecuse timpul. 

                 Știa că Andrew nu avea să mai vină până la răsărit, așa că încercă să-și găsească ceva de făcut până atunci. Până când avea să se ascundă din nou, ca un criminal în serie. Era. Dar teoretic, nimeni nu mai avea ce să-i facă, căci era considerat mort. Nu își mai căutase familia și nu mai știa nimic de ei. Nu mai avea de ce să reapară în viețile lor, căci i-ar răni mult mai mult, decât au făcut ei cu el. Era mai bine, decât să-l creadă un experiment.

                 "Ei bine, erai viu înainte, așa că nu ești tocmai Frankenstein. Doar dacă îmi ascunzi ceva..." Glumea Andrew de fiecare data când aducea vorba despre asta.  

                    Nu era un experiment. Era un monstru.