Iubirea doare[NU CITITI.NEVOIE DE EDITARE MAJORA]

Se poate ca asta să fie ultima mea zi?

                    Of of of,ştiiu,ştiiu!Nu am mai scris de muuult,mai ales la povestea asta.Pur şi simplu nu am mai avut idei,şi am uitat că mai există şi ea pe aici:">.Înainte să mă apuc de scris,aş vrea să vă spun că au trecut trei săptămâni de la ultima întâmplare,care au fost plictisitoaare,dar în ultima săptămână s-a întâmplat ceva,dar o să aflaţi pe parcurs,nu vă dau totul aşa,pe tavă:)).A şi să ştiţi că nu ştiu cât de lung o să fie,deoarece postez de pe telefon:(.Ce altceva aş putea să mai spun în afară de spor la citit?:>

      

                Nu mai suport!După ce că a făcut ce a făcut,acum nu vrea să mă lase nici să mă odihnesc în pace?Ce scârbă de om!Dacă el crede că o să îl ascult,atunci e plecat cu sorcova.Nu el e ăla care decide dacă mai trăiesc sau nu,eu sunt aia. O să îi dovedesc că nu poate să mă ţină ca pe un câine în lesă.

           Păşesc uşor şi ajung la margine.Rochiţa mea albă tremură pe trupul meu firav şi îngheţat,iar picioarele mele mici tremură de spaimă.

                 -Artemis,vino la mine imediat!strigă Dan disperat la mine.Dacă faci vreo prostie,jur că o să te omor eu cu mâinile mele!

                   -Ha,o să fie prea târziu!strig eu la el.Să ţii minte că tot ce fac acum e din cauza ta.spun eu şi mă las uşor în faţă.

           Doamne,sper că o să mă ierţi pentru chestia asta.

           Aştept,aştept,şi tot aştept.De ce nu simt vântul cum îmi loveşte brutal faţa?O-i cădea şi nu simt eu din cauza fricii?Nu cred.E altceva,dar nu îmi dau seama ce.

                  -Doamne copilă,cât de toantă eşti.ţipă cineva la mine,cu o urmă de uşurare în glas.

           Ia stai,ăsta e Dan!Nu cred,doar nu a făcut...

              -Dă-mi drumul,nenorocitule!Lasă-mă să mă pot odihni!Nu ţi-a fost de ajuns cât m-ai chinuit?Nu ţi-a fost de ajuns ce mi-ai făcut atunci?

           Nu îmi răspunde la întrebare,dar îşi lasă capul în jos.Oau,să nu îmi spui că acum se simte vinovat.

                    -Îmi...pare rău.spune el în timp ce îşi ridică chipul.

                    -Poftim?întreb eu şocată.

                   -Îmi pare rău.Nu am vrut.Mă poţi ierta?mă îtreabă el cu o urmă de speranţă î glas şi cu o faţă d-aia de căţeluş tembel.

                    -Deci,tu chiar crezi că poţi veni aşa la mine,şi să îţi ceri scuze pentru ce ai făcut?Chiar crezi că aia e o chestie la care să spui "îmi pare rău"?Ceea ce ai făcut tu e foarte grav,şi,prin prostia ta,mi-ai distrus şi mie viaţa!M-ai făcut să sufăr enorm,şi tu chiar crezi că o să fi iertat?Nu dmnule,pentru ce mi-ai făcut,nu o să te iert niciodată.Nu o să te iert nici într-un milion de ani.Nici dacă o să îmi salvezi vreodată viaţa nu o să te iert!ţip eu la el în timp ce încerc să mă eliberez din strânsoarea lui.Dă-mi drumul!Lasă-mă în pace!