Lost || Luke Hemmings

Capitolul 1

Desi simt ca ochii imi sunt deschisi, tot e ce vad in jurul meu e negru. Pasesc nesigura pe o suprafata neteda fara sa stiu unde merg sau unde ma aflu. Pe umar simt presiunea unui brat ce incearca sa imi ghideze drumul. In jurul meu se aud voci strigand, dar nu imi pot da seama de unde provin. Nu stiu daca sa protestez sau sa ma las condusa de persoana din spatele meu. Curiozitatea mea incontrolabila m-a impins sa ma las purtada de val.

Vocile se aud din ce in ce mai puternic, facandu-ma sa imi doresc sa aflu cat mai repede ce se intampla. Incerc sa intreb unde sunt, dar cuvintele nu vor sa iasa. Bratul persoanei care ma indruma s-a ridicat de pe umarul meu lasandu-ma confuza si neajutorata. Strigatele persista si se intensifica, dar nu pot intelege ce spun.

Doua maini mi-au desfacut de la ochi esarfa pe care nu stiam ca o port si mi-au aruncat-o langa picioare. Pentru cateva momente vad o lumina slaba, dar apoi totul devine negru din nou.

In cateva secunde, luminile revin la viata insotite de doua batai de toba. In fata mea apar trei baieti tipand cu gurile pana la urechi. Desi nu imi dau seama ce este locul asta, simt ca lipseste ceva. Un lucru sau o persoana nu e aici, iar eu mi-as dori din toata inima sa fie. Golul in stomac ma face sa imi dau seama ca vreau ca acea persoana sa fie exact langa mine. Tobosarul ia un microfon si face un anunt, dar nu il pot intelege. Imediat pe scena apare un alt baiat blond. Privirea sa albastra inconjoara publicul si zambeste, aratandu-si dantura perfecta. Isi pune chitara de gat, apucand intre dinti pierce-ul din buza, si incepe sa cante. Pare atat de cunoscut, dar totusi atat de strain.

Galagia de jos ma face sa ma trezesc din somnul adanc pe care l-am avut. Alt vis ciudat. Mi se intampla mereu in ultima vreme. Ma ridic din pat cascand si incercand sa evit cutiile de pe jos. Aseara, dupa un zbor lung si o zi plina, am fost prea obosita ca sa imi mai asez hainele si lucrurile la locul lor.

Cobor pe scarile spiralate pana la bucatarie unde mama si Hailey, sora mea mai mica, fac o lista de cumparaturi. Azi mergem in mall sa luam cateva lucururi pentru casa cea noua. Suntem in Londra de aproape doua zile si imi lipseste foarte mult New York-ul. Tata a insistat sa ne mutam aici pentru ca, dupa cum spunea el, locul e mult mai frumos si oamenii mai linistiti. Nu cred ca sunt niste motive plauzibile, dar nu am avut ce sa fac. A trebuit sa ma supun dorintei lui si sa vin aici, in cea mai ciudata tara. Ciudata pentru ca mereu este frig, oamenii sunt prea linistiti, arhitectura caselor este exact la fel si astea sunt doar cateva motive. Pentru un viitor arhitect un loc asa simplu este plictisitor. Nu stiu de ce a insistat atat de mult sa venim aici, nu imi place locul asta.

Imi iau un pahar cu lapte si ma duc inapoi in camera. Ma imbrac intr-un trening lejer si cobor. Mama si sora mea au terminat de scris lista, asa ca urcam in masina. Soselele de aici erau stranii. Sensul era complet invers, iar la fiecare doua secunde aveam impresia ca o sa ne ciocnim de o alta masina. Singurul lucru care imi placea erau acele autobuze rosii. Mi se pare minunat sa te plimbi prin tot orasul la inaltime.

Drumul e scurt, iar in 10 minute suntem in fata mall-ului. Este o cladire impozanta, cu aproximativ 4 etaje si o cafenea pe acoperisul sau. Constrctia este facuta doar din geamuri in care iti poti vedea perfect reflexia. Interiorul sau era si mai uimitor. Pe jos nu era clasica podea plictisitoare, ci oglinzi. Pentru moment mi-a fost frica sa calc, dar erau rezistente. Scarile rulante erau decorate cu perdele de lumini, desi nu era Craciunul. De-o parte si de alta erau zeci de magazine, mai mari sau mai mici, pline de oameni. Mereu m-am intrebat ce ascunde fiecare persoana. Ce poveste are in spate sau ce probleme o macina.

Intram in Zara Home ca sa cumparam perne si lenjerii. Ciudat e ca atunci cand am plecat nu am luat niciun asternut sau vreo perna de acasa. Dupa un sfert de ora de plimbat, am gasit ce voiam. Mergem la casa sa platim, apoi intram intr-o cafenea. Totul pare asa rustic si primitor. Seamana cu locul meu preferat din New York, acolo am intalnit-o pe Alessia, prietena mea cea mai buna. Imi e asa dor de ea.

- Buna ziua ! Cu ce va servesc ?

Glasul chelnerului ma trezeste din gandurile mele.

- Un cappuccino vienez. a raspuns mama

- Domnisoara ? si se uita spre mine

Avea ochii de un verde patrunzator, iar parul ii era aranjat la milimetru. Uniforma rosie a cafenelei ii scotea ochii si mai tare in evidenta, facandu-ma sa ma holbez la fata lui.

- Ma scuzati ? spune el

- Aaa, da. Vreau un latte. Multumesc.