✓ remember you | heeseung

8.

Recunosc, mi-a prins bine sa vorbesc cu persoanele cu care am stat înainte și cu care o să stau în continuare, însă mai sunt niste persoane cu care nu am vorbit și a venit timpul sa vorbesc și cu familia mea.

***

- O sa fi bine? Ți-ai luat totul?
- Si-An, spun râzând. Normal că o să fiu bine, totul o sa fie bine.
- Și dacă nu o sa fie bine? Daca... Nu știu, se întâmplă să se prăbușească avionul?
- Nu o să se întâmple asta, cu cât îți dorești asta, cu atât o să se întâmple, asta vrei? Sa se prăbușească avionul? mă uit la ea serios apoi mă abțin să nu rad, iubesc fata asta, am învățat multe de la ea, un exemplu ar fi cum să iubesc și cum sa nu ascund ce sunt și cum sunt cu adevărat.
- Bineînțeles că nu-mi doresc așa ceva! oftează și mă ia în brațe. Spune-mi te rog că o să te întorci acasă cât se poate de repede...
- Promit că nu o sa stau mult acolo, nici nu prea am motiv sa stau așa mult acolo, încă mai am lucruri de făcut.
- Sa mergi la ea? Mă privește tristă apoi își ține lacrimile
- Exact. Te rog sa nu plângi, o să fie totul bine.
- Așa sper... oftează zgomotos și îmi ciufulește parul, gestul facandu-ma sa rad apoi vin și restul băieților
- Hello, guys, toate bune? Se proptește de ușă și zâmbește având mâinile încrucișate
- Buna, Jake. Da, totul e bine. Mă uit la el apoi mă uit și la ceilalți. Bună!
- Sigur nu vrei sa vina cineva cu tine? Sa ai o companie totuși...
- As vrea sa fiu doar eu cu familia acolo, oricum, va spun și vouă ceea ce i-am spus lui Si-An, nu stau mult acolo, nu va faceți griji pentru absolut nimic.

***

Mi-a fost dor de Japonia, mi-a fost dor sa vad străzile astea, fiecare flashback de când eram copil îmi trec prin minte și zâmbesc slab.
Când ajung în fața casei bat la ușă și după intru. Totul este la fel ca atunci când am plecat doar că e mai spațios locul. Îmi las bagajele într-un loc apoi mă uit prin casa după surorile mele și părinții mei. Aud niste pași venind din bucătărie și mă întorc privind-o pe mama care stătea în tocul ușii cu mâinile la gura având lacrimi în ochii.

- Heeseung... Vine spre mine și îmi ia fața în palmele ei și mă privește apoi mă ia în brațe strâns
- Buna, mama... Înghit in sec și o iau în brațe mângâind-o pe spate abtinandu-ma să nu izbucnesc in lacrimi, voiam să vadă că a crescut un băiat cumsecade și nu plânge la orice, și mai ales, că este puternic oricât de multa suferință și durere ascunde în interior.
- Nu credeam că o să mai vii pe acasă, mi-am făcut multe griji... Îmi pare atât de rău că n-am venit în ziua aia, totul a mers atât de prost...
- Nu-i nimic, am fost eu cu băieții, Si-An și părinții ei, și încă câteva persoane...
- Am crezut că nu o sa ne mai vorbești vreodată... Nu ne-ai dat niciun semn de viață, i-am mai sunat pe băieți sa îmi spună ce mai faci, daca mănânci... Ai slăbit foarte mult.
- Eram slab oricum, nu asta contează...
- Cum te mai simți după treaba cu ea?
- Îi duc dorul in fiecare zi, in fiecare noapte, îmi lipsește enorm de mult. Aducându-mi aminte câteva lacrimi îmi cad pe obraji apoi îi șterg rapid
- O sa fie totul în regula de acum încolo, încearcă să nu mai sta închis în tine, băieții sunt langa tine, noi suntem langa tine, sper că știi asta, da?
- Da, știu asta și mulțumesc mult mamă, îmi pare nespus de rău că nu am mai dat mesaje sau cate un apel, am fost un idiot... Dar sper că înțelegi faptul că am avut nevoie de timp singur și să îmi adun gândurile, deși nu a funcționat, mai rău mi-am făcut, nu spun că acum e totul minunat.

***

După ce am mai vorbit cu mama, au venit toți acasă, am vorbit și ne-am simțit bine, m-am simțit chiar de parcă nu-mi lipsea ceva dar inima mereu îmi spunea că lipsește ceva, iar acel ceva era chiar ea.