Prada Absolută - volumul I {PUBLICATĂ}

Capitolul 10

KATETLYN

Mi-am deschis ochii simțindu-mă obosită în continuare, chiar dacă tocmai m-am trezit. Am privit înspre tavanul înalt, vopsit într-o nuanță închisă de cenușiu, aducându-mi aminte de faptul că nu mai eram în același dormitor – nu, acum mă aflam direct în cușca leului. Mi-am încordat maxilarul, încercând să mă ridic în șezut. Trupul îmi era în continuare amorțit și slăbit, astfel că am început să-l înjur silențios pe cel care m-a adus în starea aceasta.

Mi-era sete, Crowell m-a transformat într-o legumă, aveam nevoie la toaletă și eu de abia am reușit să mă ridic în șezut. Genial. De-a dreptul genial. Să te ia dracu Crowell, idiotule. Nu mare mi-a fost uimirea când acesta a intrat în dormitor, fără ca măcar să se deranjeze să bată la ușă – de parcă nu ar fi dormitorul lui. Logic că nu o să bată la ușă. L-am țintuit cu toată ura de care eram capabilă, iar acest gest copilăros al meu păruse să-l distreze pe nemernic. S-a apropiat de mine, păstrându-și brațele strânse la piept.

– Aproape că aș crede că vrei să mă omori. Nu te mai uita așa la mine, pisoi.

– Ce mi-ai făcut, nemernicule?

Rânjise amuzat de atitudinea mea certăreață și s-a lăsat în șezut pe marginea patului – mult prea aproape de mine. Am mârâit frustrată în momentul în care și-a întins una dintre palme înspre creștetul meu, ciufulindu-mi scurt părul.

– Ceea ce a fost nevoie să fac, ca să mă pot ocupa așa cum trebuie de rana ta. Dacă ai fi fost fetiță cuminte de la bun început, nu ar mai fi fost nevoie să recurg la fel de fel de măsuri.

Am bombănit silențios un „Du-te dracu", fiind destul de sigură că acesta m-a auzit. Și-a apropiat amenințător chipul de al meu, păstrându-și rânjetul pe buze.

– Ai vrea tu, nu-i așa pisoi?

Buzele sale erau periculos de aproape de ale mele, iar aerul cald pe care îl expira îmi gâdila pielea obrajilor. Nemernicul. Mi-am cuprins buza inferioară între dinți, înfruntându-i privirea misterioasă, deși ochii acestuia au poposit ceva mai mult asupra buzelor mele decât necesar.

– Cât o să mai țină până ce o să-mi revin?

– Încă te simți amorțită?

Dacă speram că o să se depărteze de mine, m-am înșelat amarnic. Nu s-a depărtat nici măcar un milimetru. Iar acest lucru devenea ofticant – mai ales având în vederel că începea să devină al naibii de tentant să elimin toată distanța, doar pentru a-i atinge buzele. Iar asta era atât de greșit.

– Mda. Încă da. Așa că fă ceva.

Zâmbise lung, continuând să mă privească atent. Deși uram să admit un astfel de lucru, începeam să mă simt intimidată de prezența lui.

– Aș putea face ceva. Dar parcă mi-ești mai dragă așa bleagă. Măcar îți ți ghearele departe de mine.

Am pufnit iritată, suprimându-mi nevoia de a-i face cunoștință cu degetul mijlociu. Cu siguranță un astfel de gest nu avea să treacă neobservat – sau nepedepsit. În plus, chiar aveam nevoie de ajutorul lui. Altfel nu are decât să mă care el la toaletă. Am chicotit amuzată, de una singură datorită imaginii pe care o aveam în minte, atrăgând astfel o privire curioasă din partea lui Crowell.

– Ce-i atât de amuzant, blondo?

– Nu cred că vrei să ști. Dar îți propun un târg: fie faci orice naiba ai tu de gând să faci ca să-mi revin, fie o să trebuiască să-ți schimbi patul.