Tu...

Răpirea

Se uită la mine.
- Hei, esti bine?
- Da...de ce?
- Pare ca ai vazut o fantomă. Esti palidă.
- Aaa...nu e nimic. As vrea doar să îmi dai, te rog, un pahar cu apă.
- Sigur.
Oare cine e? Să fie Olivia? Dar am numarul ei. De ce s-ar fi sinchisit să îmi trimită de pe număr privat?
- Hei, uite.
- Mersi.
Beau apa bună și proaspătă, care ma liniștește.
- Putem incepe.
- Esti sigură?
- Da.
Chiar dacă mai aveam 3 zile( asta nu se punea) Am zis să fim gata mai devreme.
- Bun, deci despre ce vrei sa scrii tu?
- Modestie, prima dată.
- Scriu eu, ok?
- Ok. Modestia e o virtute pe care ar trebui să o răspândim, cat mai mult. E acel moment când stii cum e să respecți, sa te porti frumos, sa lasi de o parte ingâmfarea si sa nu începi să răspândești vorba ca tu ai, ca tu esti. Acum tu.
- Răbdarea.
- Scriu eu.
- Răbdarea vine din intelepciune si incredere. Este atunci cand esti in stare sa astepti oricât trebuie, pentru persoana sau lucrul dorit.
- Cred ca vom mai face una fiecare.
- Ok. Spune.
- Increderea. Increderea e credinta in oamenii de lângă tine, in lucrurile pe care le descoperi si mai ales, in tine.
- Eu as zice autocunoasterea.
Autocunoasterea este cand te cunosti pe tine. Ceea ce toti ar trebui sa facem. Sa ne descoperim. Deoarece cateodata suntem atat de preocupati de altii, incat uitam de noi.
- Mai am de pus ceva detalii si terminam pe azi.
- Ok.
Ma apuc si mai retusez putin, lucrez cu asezarea in pagină, in timp ce Alex se ridica si pleaca pana sus.
Alex pov.
- Ies din cameră si in timp ce cobor scarile, o văd pe Ana, cu pixul care aproape cadea din mână, cu capul pe foile incărcate si cu parul pe fată, dormind. E asa frumoasă. Nu o pot lasa sa doarma in pozitia aia atat de
incomodă, asa ca o iau si o duc sus, in cameră, iar apoi eu revin in sufragerie, adunand si adormind pe canapeaua alba.
Ana pov.
Mă trezesc dimineata intr-o cameră cu pereti bleumarin, haine de baieti, patul cu o lenjerie visinie, iar eu singură. Ma duc rapid jos si il văd pe Alex facând omletă. Mirosea asa bine.
- Neata! Ai dormit bine?
- Hei...da. De ce nu m-ai trezit?
- Dormeai prea bine.
- Cât e ceasul?
- 10:30.
- Vai! Am intârziat la scoala.
- Hei, stai! Azi e sâmbătă.
- Oh...ok. Unde imi este ghiozdanul?
- Pe scaunul de lângă canapea.
Imi deschid telefonul pentru a ma uita pe tiktok si văd 58 de mesaje de la mama.
,, Hei scumpo, unde esti?
   Scumpo, ma ingrijorezi.
   Ana, unde esti?
   Nu mai face de astea.
   Te rog raspunde!"
- Oh nu! Am uitat de mama. Multumesc,  eu o sa plec.
- Vin cu tine.
- Nu trebuie. Pot sa merg pana acasă.
- Ok. Pa!
- Pa!
Ies afară. E frig si vantul bate, facandu-mi părul să zboare. Dar parcă ceva nu e inregulă. Strada asta e cam goala in dimineata asta si am o senzatie că sunt urmarită. Dar poate e doar in capul meu. Mai merg ceva si acum aud pasi in spatele meu. Repet, poate e doar in mintea mea. Apoi parca aud pasii tot mai aproape. Decid sa mă intorc dar intr-o secundă vad doar negru si adorm.
Mă trezesc intr-o incăpere cu căramizi, praf de ciment, saci si multa piatră. Cred ca sunt intr-o fabrică. Sunt legată de un scaun alb si vechi. Pe usă intră un barbat la vreo 45 de ani, imbrăcat in negru cu o femeie care presupun ca era sotia lui.
- Bănuiesc ca stii de ce te-am adus aici.
- Nu...
- Măcar stii ce făceau părintii tai? Ce slujbă aveau?
- Da, erau doctori.
- Doctori? Ha!
Femeia se apropie de el si imi spune:
- Ai trait o minciună, drăguță!
- Cum adică?
Bărbatul imi spune:
- Părintii tăi, erau oameni de stiință si obisnuiau sa lucreze pentru mine.
- Ce?
Femeia se tot invartea in jurul meu, ajungand la un moment dat in spatele meu, punandu-si ghearele de felină pe gâtul meu.
- Ce ai auzit!
La simtirea unghiilor sale, imi trece un fior pe șira spinării.
Barbatul care la un moment dat era in pragul usii, vine si o apuca pe femeie de brat.
- Am nevoie de ea in viată!
- La ce te referi?
- Am crezut că esti mai desteapta de atât. Tocmai ti-am spus ca parintii tai erau oameni de stiintă. Nu te gândesti ca poate am nevoie de o informație?