1. Mister in doua acte - Prietenia

Ziua 4

Stateam si urmaream capetele holurilor de emotii. Tremuram si suspinam, ma framantam si regretam, radeam si plangeam, ca si cum pe acea masa de operatie era o ruda apropriata, si nu, doar un prieten. Mirosul straniu de pe holuri, ce in mintea mea se imbina cu halatele albe ale doctorului care fugeau pe coridoare incercand sa ajunga dintr-un salon in altul, incepea sa imi dea o stare de rau, de ameteala, de lesin. M-am asezat pe un scaun de langa salonul unde era uzzi, am stat ceva timp acolo cat sa imi treaca. Aveam impresia ca se invarte holul cu min si imi imaginam doctori care se aplecau spre mine si imi sopteau incet, ca uzzi nu va trece de operatie. M-am ridicat de pe scaun si am fugit afara din spital, neinteresandu-ma pe cine lovesc, pe langa cine trec, ce priviri intorc sau ce persoane incep sa alerge in urma mea. Auras a venit dupa mine afara, calm, cu mainile la spate, cu privirea in jos, si m-a intrebat ce am patit. I-am spus adevarul. Pur si simplu urasc spitalele. Si fobia mea inmultita cu doi plus sentimentul ca uzzi poate sa moara acolo, a dat nastere unei spaime profunde in mintea mea. Prin doua vorbe bune a reusit sa ma calmeze, am intrat inapoi in "iad", ne-am asezat pe acelasi rand de scaune de unde eu m-am ridicat si am fugit. Ma uit putin la ceas, trecusers aproximativ doua ceasuri.
-Auras, atat de mult poate dura operatia? Au trecut doua ore...
-Dureaza mai mult, cel putin inca pe atat.
-In cazul asta o sa ma ingropati pe mine inainte.
Un zambet l-a patruns pe Auras urmat de un ras modest, care m-a apucat si pe mine. Era bine, mai destindem atmosfera. Dar, daca este conform zicalei "o dai din ras in plans" ?! Speram ca nu. Cu ganduri pozitive, optimisti, putem trece peste. Se apropia ora 18, trecusera cateva ceasuri bune. Am inceput sa imi fac tot felul de ganduri, in timp ce Auras citea o revista pe care a gasit-o sub masuta care se afla intre noi. Usile salonului se deschid brusc si doctorul iese cu masa mobila pe care l-a operat. Ne-am ridicat si l-am urmat, Auras i-a adresat cateva intrebari pentru ca eu nu eram in stare.
-Dl doctor, cum a fost?
-Operatia a decurs bine, acum trebuie sa mergem sa ii facem o radiografie pe partea spatelui.
-Va trai?
-Garantat, insa doar una mai este problema.
-Care?!
-Se poate sa ramana paralizat pe tot restul vietii.
A fost ultima propozitie inainte sa intre intr-un alt salon.
-Auras, cum sa ramana paralizat? Doamne iarta-ma, mai bine murea decat sa fie o legum intr-un scaun cu rotile.
-Afirm in totalitate.
-Ce e aia rodeofargie ?
-Cine?
-Rediofragie
-Aaa, un ras cu pofta l-a izbucnit, se numeste radiografie si este un fel de poza care ti-o face unei zone a corpului, si care priveste inauntru. Adica iti face poza cu o camera care iti bate pe spate, si iti vede coloana, organele, etc. Intelegi?
-Aa, deci in urma aceste fargii vom afla daca uzzi va fi paralizat?
-Grafii, Vlad. Si da.
O fi acest moment linistea din-naintea furtunii? O fi acest moment unul de relaxare, inaintea vestii proaste?
Doctorul iese din salon? Cu o mapa mica in mana, se aseaza pe un scaun, si noi langa el, isi impreunaza mainile ca si cum s-ar ruga, isi apleaca privirea in jos, si incepu sa ofteze. Apoi se uita la noi si spune:
-Prietenul vostru este bine, din toate punctele de vedere.
-Pai si dumneavoastra de ce oftati asa profund? Intreb eu.
-A fost cea mai lunga si cea mai riscanta operatie din cariera mea de medic chirurg.
I-am inmanat banii intr-un plic alb ca halatul lui, nu a vrut sa ii ia initial, ne-a spus ca, el este cauza, el trebuie sa fie medicamentul. Pentru noi nu conta, i-am bagat plicul in buzunar si i-am strans mana, i-am multumit si l-am intrebat la ce ora il putem lua acasa pe uzzi.
-Il pregatesc, si in jumatate de ora il puteti lua.
-Multumim, din nou.
-Va multumesc si eu, la randul meu, si imi cer scuze pentru disconforturile create. Tin sa marturisesc, ca va admir copii, sunteti singurul caz in care am avut de a face cu doi copii, atat de curajosi. Felicitari. Se apleaca cu privirea in spatele meu si imi trage putin in jos vesta, si apoi pleaca.
Dupa o jumatate de ora, stateam cu Auras pe scaun, observ doua picioare in umbra, care s-au oprit in fata noastra, mi-am luat mainile din cap, m-am uitat la incaltamintea lui. Da, el era, Uzzi.
Ne-am ridicat si l-am imbratisat, cu cateva lacrimi pe obraz, si din partea noastra cat si din partea lui. Ne-a multumit ca ii suntem niste prieteni adevarati, ne-a multumit pentru sacrificiile facute, ne-a multumit pentru ca existam in viata lui.
Am plecat toti trei spre motelul unde ne cazasem, si ne-am dat seama ca nu prea avem bani sa plecam acasa. Am intrat bulversati in apartament, m-am asezat pe pat oftand fericit, nimic nu ma putea face sa ma simt rau in momentul acela. Am simtit ceva la fund, ceva gros, m-am verificat in buzunare, ce credeti ca era?
(Astept pareri intr-un comentariu.)