Dincolo de motive

Capitolul 4 - Ochii lui sunt albaștri

Luna

  I se citește totul în privire. Pare că nu-i mai pasă, pare că a renunțat, știu că are un caracter mai puternic de atât, se vede pe fața lui, a trecut prin multe. Nu îl cunosc, însă prezența lui m-a făcut imediat să mă trezesc din starea mea curentă. Nu pierde vremea, se ridică și se așează la un metru de mine. Îndrăzneț, îmi place. Nu m-am așteptat la asta, am crezut că o să ne privim în tăcere până când clopoțelul urma să ne anunțe că avem locuri mai importante în care trebuie să ajungem. Îi zâmbesc din suflet, fără voia mea.

  Ochii lui sunt albaștri. Nuanța de albastru care îți face sângele să înghețe,respirația să ți se taie și inima să se oprească pentru o secundă.Nu pot să-i compar cu oceanul sau cu un cer senin după o zi ploioasă, i-aș subestima, nu îmi permit să fac asta. Iremediabil, în doar câteva secunde,fiecare trăsătură a feței sale este memorată și stocată într-un loc sigur, neștiind când o să fie următoarea dată când o să-l văd. Am crescut, îmi dau seama de asta cândeuforia mi se împrăștie prin corp sub forma unor fluturi. 

  Acum câteva luni aș fi plecat fără să mă uit în urmă, m-aș fi îndepărtat de el fără să-i analizez expresia care mă lasă cu răsuflarea tăiată, mi-aș fi continuat drumul fără să-i aud vocea.Eu nu sunt așa... sau cel puțin nu eram. Mereu mi-a plăcut puterea pe care o căpătam după ce frângeam inimile băieților, care nu făceau decât să mă mângâie cu flori. Iubeam dezamăgirea de pe fețele majoretelor atunci când vedeau că îmi fac de cap cu Alex, trăiam pentru a primi atenție. În secunda asta vreau doar să dispar. Curentul electric care trece prin minemă face să mă simt expusă, chiar depășită de situație.

– Ce căutați aici, nu aveți ore? Zburați de aici! Hai, mai repede! ridică tonul domnul director din capul holului.

  Fluturii care m-au înconjurat zboară mai departe, Pământul începe să se învârtă din nou. După ce parcurg câțiva metri îmi dau seama că băiatul cu ochi reci nu este alături de mine, ci se află sub aripa directorului. Clopoțelul sună, holul gol se umple în câteva secunde, nu am fost destul de rapidă cât să mă întorc după el. Liniștea absolută se transformă în haos. Totul este ruinat. Gândurile încep să mi se amestece din nou, privirea mi se încețoșează. Cu ultima picătură de putere pe care o mai am alerg către ieșire și mă prăbușesc pe gazon. Sunt conștientă, asta este bine. Mă așez pe spate, cu fața către soare și clipesc din ce în ce mai rar, până când adorm.

  Când o siluetă se apleacă peste corpul meu, acoperind lumina directă care se întinde pe fața mea, mă oblig să mă ridic. Mușchii mi se încordează după ce dau cu privirea de ea, poartă aceeași rochie galbenă. De ce dorește cu disperare să planteze bucățele din trecut exact acolo unde mă doare mai tare? De ce dorește cu disperare să mă facă să trec prin același calvar din nou? De ce dorește cu disperare să mă facă să sufăr?

– Este ok, descarcă-te! zice într-un final Samira, se așează lângă mine.

  Nu mi-am dat seama că plâng. De ce în fiecare zi trebuie să plâng? De ce nu se mai opresc lacrimile? De ce nu se oprește suferința? Se întinde cu o batistă de hârtie și îmi șterge obrazul, care este brăzdat de prea multe zile ploioase.

– Știu, doare...

  Plânge și ea, plâng și eu. Plângem împreună sperând că supărările vor dispărea, deși știm că este imposibil. Suntem marcate pe viața, asta ne este soarta. Noi am fost lăsate în urmă să ne descurcăm cu ce au lăsat ei în urmă. Îmi smulg fața din palmele sale și într-un final vorbesc. Spun absolut tot ce îmi vine în minte. Urlu, țip, fac ceea ce știu eu să fac mai bine.

– Cum îți permiți să vii aici, după atâtea luni de zile și să spui că este ok? Cum poți să spui așa ceva? Normal că a fost vina ta! Normal că a fost vina mea! Ai fi putut să-mi spui despre ce se petrecea între el și păpușa Barbie! Dacă mi-ai fi spus poate că nu s-ar fi mai întâmplat nimic!

–Luna...

  Nu o las să vorbească, nu are dreptul să vorbească despre asta. Lacrimile roiesc și mai repede pe fața ei. Nu îmi pare rău. Trebuie să conștientizeze ce s-a întâmplat, trebuie să accepte ce s-a întâmplat și să treacă peste faza de negare.

– Unde ai fost până azi? O să-ți spun eu! Te-ai ascuns. Cum faci de obicei,blochezi orice nu îți convine.

– Cum îți permiți să-mi vorbești așa?

– Cum ți-ai permis să mă lași acolo singură? Cum ți-ai permis să mă lași aici singură să mă confrunt cu pierderea, cu minciunile? Cum ți-ai permis să-l lași să conducă beat? Cum ți-ai permis să nu apari la înmormântare? Nu ai idee cum m-am simțit când am văzut-o acolo pe Bethany, iar tu erai de negăsit!

  Plec și nu mă uit în spate. O părăsesc, o las în beznă, o provoc astfel încât să fie în stare să se ridice singură din propria cenușă, dacă eu n-am reușit. Într-un final ajung acasă. Urc scările, trântesc ușa. Nimănui nu-i pasă. Nimănui nu-i pasă că trântesc ușa. Nimănui nu-i pasă că nu am mai mâncat de câteva zile. Nimănui nu îi pasă că mă autodistrug. Sunt ca o bombă, pot exploda în oricând și nimănui nu-i pasă.

  Cele șase ore pe care le lucrez zilnic la cafeneaua din centru îmi permit să mă prefac că duc o viață normală, că sunt o adolescentă fericită, care dorește să aibă banii săi. Fac piruete printre mese, comezile zboară din mâinile mele direct în fața clienților în ritmul vibrațiilor din podea. Aroma bobelor de cafea, care se macină în spatele meu, îmi îmbibă hainele.Doar așa reușesc să iau cu mine, la pachet, o mică bucățică de libertate. Spre seară, când mă întorc acasă, adevărul mă lovește crunt - nu sunt deloc ceea ce pretind să fiu. Pentru ca privirile altora să nu fie miloase, aleg să trăiesc într-o minciună, pe care continui să o sporesc voluntar.Dar ce altceva aș putea face ca să păstrez aparențele? Frigiderul e mereu gol, facturile continuă să se înmulțească, banii nu sunt niciodată de ajuns. Iar eu... eu am obosit.

  Mă trezesc prea devreme, soarele nici nu s-a ivit de sub linia orizontului. Un impuls mă împinge să caut foile pe care le-am aruncat când am ajuns. Creionul se cutremură printre degetele mele, de parcă nu vrea să atingă hartia, nu își dorește să ia parte la autodistrugerea mea. Ce vină are el? O simplă victimă colaterală. Vârful i se rupe de câteva ori, pun presiune pe el cu prea multe emoții deodată. Când mâna mi se oprește din tremurat schițez în sfârșit ceva. Îmi desenez durerea și supărările. Îmi desenez povestea. Raze calde mi se împânzesc pe întreg corpul, se oglindesc în geam și îmi licăresc în pupile. Camera se aprinde în culori aurii, desenul nu mai este atât de întunecat, însă mintea mea nu s-a luminat. O umbră roșie se plimbă deasupra paginii, ochii mei o urmăresc cum se scurge... până dispare. O altă umbră apare la puțin timp, una galbenă, ca și chihlimbarul pur, ea disparemai repede. Chiar și umbrele mă părăsesc. Continui să mă înec în amintiri.