Dincolo de motive

Capitolul 5 - Sticlă spartă

Finn

  Plânge. Ochii i s-au înroșit atât de tare. Îmi lasă impresia că următoarele lacrimi pe care le va vărsa vor fi de sânge. Machiajul i s-a întins pe toată fața, aproape că nu i se mai văd pistruii, dar nu o interesează. Apreciez asta. Ne pierdem în privirile celuilalt, minutele trec în zbor. S-a întâmplat să o întâlnesc în cel mai vulnerabil moment, însă nu și-a ferit privirea nicio clipă. Ea se diferențiază într-o mulțime de oameni, ea strălucește.

  Înainte ca gura să mi se descleșteze suficient, strigătele domnului Howard Walker ne încheie din scurt discuția pe care nu am apucat să o avem. O privesc cum se îndepărtează în direcția opusă. Nici măcar nu se uită în urmă. Cred că tocmai am aflat cât de mult a însemnat acestă întâlnire pentru ea.

– Finnley Hart? Pe tine te căutam, vreau să discutăm.

– Am intrat în belele?

– Nu aș folosi cuvântul acela. Așteaptă în birou până îți găsesc dosarul în arhivă.

  Radioul nu este pornit, undele nu-mi mai pot detașa mintea de corp, ele nu mai există. Frustrarea pe care mi-o provoacă gândul că părinții mei vor fi nevoiți să vină aici pentru a mă scoate din mizerie este prea mult pentru mine. De ce nu o să reușesc niciodată să fiu ca frații mei?

– Bun, e subțirel dosarul. Am primit mai multe avertismente azi în privința ta și m-am gândit că cel mai bine ar fi să le discutăm împreună. Ești de acord cu asta?

– Desigur.

– Prima oră, istorie cu domnul Brown... ai adormit?

– Da.

– A treia oră, franceză cu doamna Catherine... ai adormit din nou?

– Da.

– Unde ai fost la a doua oră?

– Am avut o programare cu domnul Lewis.

– Să înțeleg că nu prea a dat roade. Nu o să-ți sun părinții, nu consider că ai făcut ceva rău, doar ai avut o zi proastă și sper că nu se va mai repeta.

–Mă voi asigura că nu se va mai repeta.

– Poți pleca, ai oră. Să ai grijă de tine!

– Vă mulțumesc mult!

  Părăsesc cabinetul și mă pierd prin mulțimea de elevi sperând să nu mai fie nevoie să trec printr-o altă discuție de genul vreodată. Ora prânzului vine prea repede. După ce bucătăreasa noastră, doamna McCrudder îmi pune pe tavă o pastă de o culoare dubioasă și mazăre congelată, mă așez cu „prânzul" la masă, unde „prietenii" mă întâmpină.

   Treizeci și cinci de minute pe zi sunt obligat să ascult bârfele săptămânii, să râd la cele mai proaste glume, să salut persoane care nu au vorbitcu mine tot anul și să mănânc, sau cel puțin să încerc, să mă hrănesc cu mâncarea care mi-a fost servită. Pachetul de țigări, care se ascunde în buzunarul pantalonilor, nu mă mai încântă cum a făcut-o cu doar câteva ore înainte, dintr-o dată și-a pierdut efectul asupra mea.

– După cine te uiți?

– După nimeni. De ce?

–Te uiți prea insistent la persoanele care intră, ești ok?

  Mint, eu o caut pe ea. O tot caut de când a plecat și o să continui să o caut până când o găsesc. Nu pot să mă opresc din a asemăna persoanele cu ea, nu pot să-mi șterg privirea ei de pe retină, nu pot să uit singurul lucru bun care mi s-a întâmplat azi.

  După ce orele se termină mă urc în mașină și conduc mult, prea mult. Nu știu unde mă îndrept, dar nevoia să mă îndepărtez de școală, de casă, de oraș mă împinge să fac lucruri pe care nu am știut că mi le doresc. Conduc până când apune soarele. Razele străpung parbrizul lăsându-mă să mă bucur de căldură. Apusurile sunt efemere, la fel ca multe alte lucruri în viață. În drumul de întoarcere mă opresc în fața barului de karaoke, care a devenit o a doua casă pentru mine. La intrare, proptită de peretele paralel, stă cu sufletul sfâșiat o altă fată. Nu-mi găsesc cuvintele potrivite nici acum, așa că petrecem câteva minute în tăcere.

– Mulțumesc, spune ștergându-și fața cu palmele.

– Pentru?

– Pentru că mi-ai demonstrat că nu sunt invizibilă.

  Și-a dres glasul și s-a îndepărtat de mine la fel de brusc cum a apărut. Nu am mai intrat nici eu în bar, s-a făcut cam târziu. În mașină aerul s-a răcit, iar căldura a încetat să mai funcționeze de când tata s-a îndurat să mi-o dea mie. Cred că mama fierbe de nervi, de îngrijorare, însă eu sunt teribil de calm. Parchez mașina pe peluză, frigul mă împinge să mă grăbesc spre casă.

– Mama! Îmi pare rău, pentru că am întârziat, nu o să se mai întâmple! Promit! zic minciuni peste miciuni sperând că o să pot să îi alin într-o oarecare măsură dezamăgirea, dar ușa e încuiată.

  Nimic. Mă așez pe peluză strângând din dinți. S-a făcut ora 9 PM și frigul străpunge prin haine și mușchi ajungând în oase. Nu cred că o să-mi mai deschidă cineva. Bat din nou la ușă, cheia se învârte în broască de doua ori. Clara stă în prag cu mâinile strânse la piept.

– De ce mi-ai deschis tu, unde e mama? intru și încui ușa.

– În jurul orei 6 PM, mamei i-a căzut un pahar pe picior, sticla i-a tăiat pielea. Tata a trebuit să vină mai devreme de la muncă pentru a o duce la spital.

  E atât de diplomată, de deșteaptă, când a crescut atât de mult?

– Și de ce nu mi-ai deschis prima oară când am sunat?

– Nu te-am auzit, am și eu treburile mele. Apropo, mama era furioasă, pregătește-te pentru predică sau pentru vreo pedeapsă.

  Strâng cioburile de pe jos, de ceva vreme numai cioburi rămân în viața mea. Pun două tacâmuri pe masă și reușesc să încropesc un fel de mâncare din resturile pe care le găsesc prin frigider. Știu, Clarei nu-i place cum gătesc, însă trebuie să mănânce ceva.

  Se află la un metru de mine și ne comportăm de parcă nu ne mai cunoaștem, de parcă nu ne-am cunoscut vreodată. Ne-am înstrăinat și asta mă doare. Tăcerea densă dintre noi nu mai poate fi tăiată atât de ușor ca altă dată, abia dacă mă privește. Este total absorbită de emisiunea de la televizor sau doar se preface că se uită. Dacă mama ar fi aici nici măcar nu ne-ar fi lăsat să atingem telecomanda în timpul cinei, nici nu mai aduc vorba să-l și aprindem, dar am avut o zi grea amândoi. A dispărut după colț imediat ce și-a lăsat farfuria în chiuvetă.Mă prăbușesc și eu în pat, încă am senzația că sticla îmi înțeapă pielea, încă am senzația că sângerez. Poate că sunt făcut din sticlă spartă.