Dincolo de motive

Capitolul 6 - O fată cu sufletul stricat

Samira

  Ok, îmi retrag cuvintele. Nu mai doare atât de rău să trăiești Caroline. Încă doare, dar mai puțin. Gândurile nu mi se mai amestecă, sunt bine conturate. Sunetele nu își mai amplifică intensitatea, sunt normale. Vederea nu mi se mai încețoșează, este clară. Corpul nu îmi mai tremură. Lacrimile s-au oprit. Din toate punctele de vedere, mă simt bine. Mă simt bine! Doamne, este o stare atât de nefamiliară.

  Privirea lui m-a însoțit azi. Ochii lui căprui m-au condus către fiecare clasă, pot simți cum căldura pe care o emană se izbește de la distanță de pielea mea rece. Prezența sa impunătoare și protectoare se răspândește în jurul meu și mă înconjoară. Înainte să plece, mă îmbrățișează. Parfumul lui rămâne impregnat în rochia mea. Se îndepărtează. Se întoarce. Îmi face cu mâna. Îmi zâmbește. Simt obrajii cum ard.Roșesc. Îi zâmbesc și eu. Mă întorc și plec spre casă, pentru a evita și mai multe priviri miloase, folosesc ușa din spate.

  Cobor scările, iar pe iarba, întinsă pe jos, stă Luna. Mă privește adânc, ca și cum mi-ar privi sufletul întinat în păcate, parcă le vede pe toate.Nu am apucat să-i spun prea multe lucruri, îmi dă la o parte mâinile de pe fața ei și pentru prima oară văd durerea care a cuprins-o. Fiecare părticică din ea este atât de plină de durere. Spune tot. Știu că nu vorbește ea, vorbește suferința, de aceea nu bag în seamă sunetele, bag în seama privirea ei, modul în care i se mișcă ochii atunci când rostește cuvintele îngrozitoare. În spatele vorbelor pe care le strigă, în spatele ochilor de smarald, se află o fată speriată. O fată speriată de vorbele colegilor, de privirile vechilor prieteni, de gustul vieții. O fată care strigă după ajutor, dar nu pare că o aude nimeni. Lumina din ea se stinge încet, văd asta. Plâng. Plâng pentru ea, nimeni nu i-a acordat ajutorul de care are nevoie. Eu nu am putut să fiu alături de ea, nu am fost în stare. Mă privește pentru ultima oară și pleacă. Se îndepărtează, nu privește în urmă.

  Mai rămân puțin pe iarba caldă. Vreau să reflectez asupra a ceea ce s-a întâmplat. Am făcut atât de multe greșeli, nici nu mai sunt în stare să le număr. Chiar aș fi putut schimba ceva? Să fii fost eu persoana care ar fi putut face o diferență? Oare am stat în calea unui viitor fericit? O sămânță de adevăr răsare în adâncul minții mele. Chiar a fost vina mea, vina noastră? Rămân acolo cu șiroaiele de lacrimi care se preling pe fața mea împietrită de spaimă. Nu pot să mă mai gândesc la nimic altceva, este o încurcătură de dorințe și regrete. Trebuie să vorbesc cu ea, trebuie să lămurim situația. Vreau să o ajut! Sau trebuie să mă ajute ea pe mine? Consum o cantitate enormă de energie pentru a mă dezlipi de pe gazonul proaspăt tuns din spatele școlii. Aici mă simt în siguranță. Răul este departe. Mă ridic și mă îndrept către casă. Acasă. Repet cuvântul de câteva ori. Acest cuvânt nu mă mai reprezintă, nici nu știu dacă o să mai aparțin unui loc vreodată.

  Mama mă întâmpină cu același zâmbet larg pe care îl cunosc de când mă știu, deși văd că a plâns peste zi. A slăbit semnificativ, fața frumos conturată îi este împânzită cu riduri și urmele cauzate de nopțile nedormite.

– Mama, am decis să mă plimb puțin azi, spun cu gura plină de paste carbonara și mint cu nerușinare, pentru că eu vreau să o vizitez pe Luna.

– M-ar bucura asta! rostește cuvintele încercând din răsputeri să pară încântată de idee, deși știu că în sinea ei îi este teamă să nu mi se întâmple ceva.

  Zâmbesc și eu la fel de fals. Îi mulțumesc pentru masă și părăsesc grăbită casa. Ajung târziu din cauza căldurii infernale. Apăs cu degetul pe soneria ușii, fără noroc.

  Renunț, o să revin mâine. O să revin în fiecare zi până când o să vorbesc cu ea. Nu mă las atât de ușor. Este prea devreme ca să mă întorc acasă, așa că mă mai plimb puțin prin cartier. Pășesc în cafeneaua mea preferată și îmi comand un frappuccino. Cafeaua mă calmează, îmi limpezește mintea, deși asupra majorității oamenilor are efectul opus.

  În timp ce îmi savurez băutura, o voce cunoscută îmi atrage atenția de la masa paralelă. Mă ridic. Este Noah împreună cu o fată, îmi face semn să mă apropii. Mă privește, ochii nu îi mai strălucesc precum azi.Îl privesc și eu, ochii mei nu mai văd aceeași imagine de azi. M-am lăsat păcălită...din nou. Iau exemplul Lunei și plec fără să mă uit în urmă. Așa este cel mai bine, nu știu ce a fost în capul meu. El nu se va uita niciodată la mine, o fată cu sufletul stricat, a vrut doar să fie politicos. Mă opresc lângă o clădire să mă adun. Un alt băiat se uită la mine insistent dintr-o mașina albastră. Coboară din mașină. Nu știu dacă să o iau la fugă cât mă țin picioarele sau să rămân. Mă găsesc nevoită să mă mulțumesc cu a doua variantă, converșii mei albi sunt adânc îngropați în cimentul călcat de atât de multe suflete zilnic, atât de multe suflete rupte, reparate, sau de ce nu, intacte.

  S-a așezat lângă mine și mi-a ținut companie. Am plecat fără să-i știu numele, nu am vrut să-l întreb, am vrut să rămână un mister. Poate toată situația a fost bizară, chiar dacă nu a părut să-l deranjeze.Cu toate că el m-a văzut, eu cred că încep să dispar.

  Ajung acasă confuză și rămân așa până când mă așez în pat. Închid ochii. Reflectez. Reflectez asupra a ce s-a întâmplat.Reflectez asupra a tot ceea ce mi s-a întâmplat. Sunt atât de multe clipe amestecate, îmi obosesc mintea. Nu reușesc să adorm toată noaptea, gândesc prea mult, plâng prea mult. Nu mă ajută, dar măcar îmi ține mintea ocupată, deci pentru mine este de ajuns. Soarele răsare, alarma sună, o opresc. Somnul mă cuprinde în mrejele sale mai tare ca niciodată.