Dincolo de motive

Capitolul 2 - Prima privire

Înainte cu 10 zile

Luna

  Fiecare celulă din corpul meu trece prin dureri inimaginabile, niciun fel de medicament nu poate trata golul pe care îl am. Pielea îmi arde de parcă cineva a turnat benzină peste mine și m-a lăsat singură în centrul flăcărilor. Sunt captivă în această stare de atât de mulți ani încât am uitat cum este să trăiești și altfel de sentimente. Uneori am impresia că mă detașez complet de corpul în care sunt prinsă. Alteori o greutate se așterne asupra umerilor mei și mă răpune la pământ. Îmi doresc să mă pot întinde undeva liniștită fără să mai am grija zilei de mâine, fără să mă învinovățesc pentru moartea a două dintre persoanele pe care le-am iubit enorm.Se va termina oare agonia?Sunt blocată într-o viață pe care nu mi-o doresc. Trebuie să-i pun capăt... de-aș putea s-o fac...

  Singura care mi-a ținut inima în propriile sale mâini, pentru a fi convinsă că nu o să ajungă pe fundul oceanului, a fost Samira. Ea este comoara pe care am avut prilejul să cunosc când viața mi-a arătat una dintre fețele sale urâte. Am pierdut-o. Am pierdut totul și pe toată lumea. M-am pierdut pe mine.

  Am reușit cumva să rămân în picioare. Am reușit să-mi găsesc puterea necesară pentru a-mi aduna cioburile care au mai rămas din sufletul meu amorțit. Sunt amorțită complet. Zilele au început să dezvolte o repetiție, iar eu am talentul de a mă pierde prin nuanțe.

  Astăzi este luni, de când mă știu îmi promit un nou început,departe de chinul zilnic. Cu trecerea anilor speranța mea și-a pierdut din luminozitate și a devenit doar o idee pe care mi-am propus să o duc la bun sfârșit... cândva. Hainele au aceeași textură pe pielea mea, materialul scorțos al cămășii mă zgârie provocând un sunet asurzitor. Mă dezbrac și încerc o altă bluză, una de bumbac, corai. Și ea este exact la fel cum îmi aminteam, moale și catifelată, cu un iz din esența de parfum a mamei. Aș minți dacă aș pretinde că nu mi-e dor de ea, aș minți și dacă aș pretinde că îmi este.

  Culoarea indigo a cerului se preschimbă într-un roz aprins până ajung în fața școlii. Nu sunt pregătită să mă confrunt cu o nouă săptămână, însă nimănui nu-i pasă. Atunci când Thomas Hersly își lipește față de dulapul meu de la prima oră îmi dau seama că ziua de azi o să fie teribilă, la fel ca toate celelalte.

– Uite care-i treaba, nu mai poți amâna la nesfârșit, trebuie să-mi înapoiezi banii până vineri. Știu că ne cunoaștem de-o viață, îți știu și povestea. Am mare nevoie de ei. Mă înțelegi? agresivitatea din vocea sa se potolește când își aduce aminte de situația mea curentă.

– Desigur, da... o să fac ce pot să strâng banii până atunci, mă bâlbâi.

– Mă bucur că ești așa receptivă. Te aștept vineri în spatele școlii după ore, nu mi-a adresat-o sub forma unei întrebări, ci sub forma unui fapt împlinit.

  Aprob, el se îndepărtează la fel de silențios precum a și venit. Vizitele sale nu-mi fac bine, numai mirosul coloniei sale ieftine mă face să-mi aduc aminte de petrecerea aceea nenorocită.

Merg agale pe holurile aglomerate până când ajung la laborator, unde facem experimentele pentru anatomie/chimie. Mi-e teamă că nu o să reușesc să îi restitui banii împrumutați până vineri sau că nu o să reușesc să-i restitui deloc. Râsetele colegilor se pierd în fundal atunci când mă prăbușesc la podea, încă conștientă fiind, dar paralizată... paralizată de frică.

  Mă trezesc în cabinetul medical din incinta școlii, îl recunosc imediat după petele de betadină, care sunt împrăștiate sub forma testului Rorschach peste pereți. Îmi trag corpul în față, încercând să înving forța gravității și rămân sprijinită de patul pe care o să-mi pierd o jumătate de oră din viață. Pe scaunul de la birou stă întoarsă cu spatele, June, făcându-și o injecție în picior. Tresar pentru o secundă, ea observă că mi-am revenit, aruncă seringa și se apropie de mine. După ce își pune o pereche de mânuși albastre, al căror miros îl asemăn cu cel al fumului, îmi verifică glicemia și tensiunea, apoi se așează pe pat lângă mine.

–Tu nu ai idee cât de rău m-ai speriat! Ai glicemia scăzută, trebuie să mănânci ceva cât de curând. Te rog să ai grijă de tine, eu nu pot să fiu mereu acolo pentru tine.Cum te simți?

– Goală, singurul cuvânt pe care l-am putut folosi pentru a-i răspunde.

– Of, copil frumos, știu că ai trecut prin niște întâmplări de care niciun adolescent nu ar trebui să aibă parte.Crezi că ți-ar face bine să vorbești cu un psiholog? Sunt sigură că domnului Lewis i-ar face mare plăcere să discutați puțin. Sau aș putea să vorbesc eu cu tine, poți să mă suni oricând dorești.

– Nu mulțumesc, o să-mi revin...

– O să te las să pleci, știu ai ore la care trebuie să ajungi. Mi-ar plăcea să discutăm mai mult despre tine data viitoare. Și nu uita de glicemie!

– Mulțumesc mult! O să discutăm.

  De-a lungul anilor am vorbit cu o mulțime de persoane care voiau să mă ajute, fie ei psihologi, cu zeci de diplome în domeniu înrămate care atârnă de un perete, sau oameni de rând, al căror suflet duhnește a bunătate excesivă. Nimeni nu s-a apropiat nici pe departe de golul care nu a încetat din a se adânci.

  Atunci când Samira se împiedică de piciorul meu, mă cutremur și rămân stană de piatră, fixată cu privirea asupra feței sale, ale cărei trăsături sunt îmbibate în pierdere și dezamăgire. Nu cred că există vreun cuvânt potrivit pe care aș putea să-l spun. Ne-am înstrăinat. Fiecare pas pe care îl fac în direcția opusă îmi aduce după sine și o lacrimă, nu cred că o să mă pot opri vreodată din plâns. Am ales să fug și să plâng pe gresia murdarădin fața toaletelor pentru a evita înfruntarea unui conflict și retrăirea memoriilor.

  Ocolesc pe cât posibil orice interacțiune cu un alt elev până când ajung în clasă. Aici, după fereastra din sticlă, natura emană viață. Trunchiurile copacilor nu sunt doar maro, sunt o multitudine de nuanțe amestecate împreună care au dat naștere unei compoziții echilibrate. Găsesc fascinant modul în care norii se difuză din culoarea dureros de strălucitoare spre albastru. Îmi dau seama că am fost prinsă în lumea mea prea multă vreme atunci când un post-it roz își face loc printre caietele mele și se așează fix sub nasul meu. Părăsesc clasa asistată de privirea dezaprobatoare a doamnei Catherine, nu sunt dorită aici... nu sunt dorită nicăieri.

  M-am lipit de un perete lăsându-mă să alunec la podea încet împreună cu regretele pe care le-am acumulat pe parcursul zilei. Mi-am închis ochii. Alarma a sunat, nu m-am obosit să mă ridic. Nu durează prea mult până când din aceeași clasă iese cu mândria pătată și un băiat. S-a sprijinit de perete până când a ajuns pe podea, la fel ca și mine. Nu-l cunosc, însă el mă privește de parcă mă cunoaște de secole. Am rămas blocați privindu-ne.