Dincolo de motive

Capitolul 3 - Ochii ei sunt verzi

Înainte cu 10 zile

Finn

  Sunetul farfuriilor izbite de blatul din bucătăriemă trezește în miez de noapte. De câteva săptămâni nu reușesc să mai filtrez cuvintele pe care mama le aruncă în aer cu dispreț către tata. Îmi amintesc de la o vârstă precoce de certurile lor matinaleși deatacurile de panicăpe care frații mei mai mari, Caden și River, se chinuiau să le prevină nopți înșir.Îmi iubesc și mi-am iubit mereu părinții,ne-au oferit absolut tot ce am avut nevoie, însă uneori situația le scapă de sub control. Spre surprinderea mea, după câteva minute, în seara aceasta din țipetele caracteristice rămân numai ecourile proiectate în mintea mea.Stau cu privirea ațintită spre tavan multă vreme, spre tavanul pe care în urmă cu câțiva ani am lipit cu ajutorul lor steluțe fosforescente. Închid ochii și încerc din răsputeri să retrăiesc clipa, nu reușesc, dispare într-o secundă atunci când vreau s-o accesez. Adorm.

  De când Caden și River au plecat să-și continuie studiile în alt stat, cu burse pentru sporturile pe care le practică, impactul pe care le auneînțelegerile părinților asupra mea a devenit năucitor. Mica piesă de teatru jucată în fiecare dimineață, de mine și Clara, surioara mea mai mică, s-a transformat într-o rutină. Am sperat că timpul ne va îndemna să ne adaptăm cusituația,dar nu mai cred că așa ceva esteposibil. Mi s-a transmis de-a lungul copilăriei că familia este presupusul nostru adăpost, din păcate pentru mine este locul în care găsesc cea mai mare cantitate de suferință.

  Sufletul meu a găsit adăpost în școală și în muzică. Datorită vârstei am ocazii mai dese prin care pot evada din prezent. Obișnuiam să fiu gelos pe Caden, care avea antrenamente până târziu, sau pe River, care nu lipsea de la nicio petrecere. Pot trăi ce atunci îmi doream atât de mult,dar înapoi uitându-mă spre casă, de cele mai multe ori un sentiment de vinovăție mă împiedică să plec. Știu cum este să fi lăsat în beznă, iar de când Clara a apărut pe lume i-am dat ei și lumina mea. E fragilă, are nevoie de toată lumina pe care o poate avea.

  Sunetul mașinilor care claxonează haotic îmi provoacă urechile să țiuie. Nu îmi amintesc unde mă aflu sau cum am ajuns în punctul acesta, panica nu ezită să-mi cuprindă corpul. Încremenesc. Nu pot să mă mișc. Nu pot să vorbesc. Nu pot să cer ajutor. Cui i-aș cere ajutorul? M-am blocat în mijlocul străzii, șoferii trec pe lângă mine vizibil deranjați de hotărârea mea de a rămâne aici. Îmi recapăt controlul parțial, îndeajuns cât să trag pe dreapta și să mă decid ce fac mai departe. Telefonul meu vibrează pe bancheta din spate, apelantul este tata. Nu-i răspund, nu sunt în stare să port o conversație normală acum, în schimb introduc adresa liceului în GPS și pornesc din nou la drum, de data aceasta mai conștient.

  De ani număr zilele până la absolvirea liceului, până când o să pot să evadez din teroare.În ultima vreme am dezvoltat prostul obicei de a adormi oriunde, oricând fără excepții, iar clopoțelul se dovedește să fie incapabil să mă trezească. Normal că domnul Brown nu ratează o asemenea oportunitatea, un almanah de istorie se lovește cu putere de craniul meu, provocând un sunet mai inconfortabil decât durerea.

  După ce părăsesc clasa mă îndrept către cabinetul domnului Nathan Lewis, psihologul școlii, unde mi-am făcut o programare săptămâna trecută. Aștept în fața cabinetului cu o oarecare nerăbdare, o emoție pe care nu am crezut că pot s-oresimt în cadrul unei ședințe de terapie. Sunetele unei melodii vechi mă poartă pe distanțe nemărginite. Dintr-o dată plutesc, sunt mai ușor decât am fost vreodată, notele parcă vibrează prin mine. Linia muzicală continuă să se onduleze și să se miște în modul său caracteristic prin fața mea. Cu ochii închiși, tonul solistului este cel care mă ghidează pe acest drum feeric.Mi-aș dori să pot pluti veșnic printre problemele pe care le am, la fel de ușor cum muzica mă poartă printre orele care se scurg ireversibil, însă melodia se termină și ușa se deschide.Un bărbat de vârstă mijlocie, cu fața aprinsă și ochii aproape închiși se uită printre teancul de fișe din brațele sale, își ridică privirea după ce o găsește pe cea căutată și mă fixează în câmpul său vizual.

–Finley Bartholomew Hart!

–Eu... sunt singurul în sala de așteptare, nu mi s-a părut necesar să ridice tonul.

– Intră!

  Un aer înăbușitor m-a întâmpinat imediat cum am pășit în încăperea plină cu lucruri, care aparțin unei largi raze de categorii. Mă străduiesc din răsputeri să nu fac o impresie proastă, prefer să las la o parte comentariile legate de ce se afla aici, deși privirea curioasă continuă să mi se plimbe prin cameră până când o vizualizez în întregime. Lătularnic coșului de gunoi se află o potecă formată din șervețele mototolite și bucăți de hârtie, de toate mărimile și formele, pline cu un scris grăbit. Există șervețele ascunse peste tot, cu fiecare secundă în plus, pe care o acord unei secțiuni din biroul său, găsesc celuloză înfiptă în toate crăpăturile. Urc cu privirea către raftul cu cărți, unde dau peste o antiteză de literatură clasică și reviste can-can. Pe perete, atârnat de un elastic subțire, se află unpenny board translucid căruia îi lipsește o roată.

– Deci... înțeleg că ai probleme, tinere domn? îmi recaptează atenția folosind un accent sudist.

  Eu? Nicio problemă! Am venit la psiholog doar pentru a vedea cum este. Păi, adorm în cele mai nepotrivite locuri, am întipărite pe timpan și pe retină diferite scene din diferite zile cu părinții mei certându-se, îmi aud sora mai mică plângând în fiecare seară în camera ei, deoarece știe că o să înceapă coșmarul în curând, atenția îmi dispare complet și ireversibil, indiferent de subiectul discuției, am atacuri de panică și uneori pur și simplu împietresc.

– Deci? rânjește fals.

  Atunci îmi dau seama, m-am blocat, m-am izolat în interior și exteriorul a încremenit.

– Am probleme acasă, mă grăbesc să-i răspund imediat ce gura mi s-a descleștat.

– Mai exact?

– Părinții mei se ceartă des.

– Toți părinții se ceartă. Pentru asta ai venit?

– Da.

– Ești ok, poți să pleci.

  Îi ascult comanda, mă ridic și părăsesc cabinetul, deși sunt conștient că nu este bine ce fac. Vreau să mă întorc și să-i reproșez ceva, cuvintele nu par a fi de partea mea astăzi. Plec mai tulburat decât am venit și singurul lucru la care mă pot gândi este că am nevoie să mă descarc cumva. Mă strecor în spatele cantinei și îmi scot pachetul nou de țigări din cel mai ascuns buzunar al ghiozdanului. Sentimentul pe care îl am atunci când plasticul foșnește în mâinile mele, mirosul de tutun pe care eu îl asociez cu libertatea, cartonul pe care îl deschid pentru prima dată pe ziua de azi. Toate aceste lucruri neînsemnate îmi permit să mă eliberez de stresul constant în care trăiesc... de frica că mâine poate fi mai rău. Inspir primul fumpână ajunge cât de adânc se poate în plămânii mei, mă arde pe cerul gurii,dar atunci când iese grijile se evaporă la fel de ușor precum dispar vaporii în aer. Căldura din interior se risipește odată ce ajung la finalul țigării, totul se așează exact în locul în care a fost, lăsându-mă cu un gust amar în urmă.

  Îmi verific orarul, am franceză cu doamna Catherine în sala 14C, nu este preferata mea, însă nici eu nu voi fi vreodată preferatul dânsei.În clasă nimic nu este modificat, toți au același zâmbet fals, vorbesc fără oprire, iar ochii îi dau de gol când vine vorba despre emoțiile prin care trec cu adevărat. Profesoara întârzie, ceea ce mă împinge să adorm. Istoria se repetă, sunt trezit iarăși cu ajutorul unei carți, un dicționar mai exact. Înainte să-mi revin, un bilet scris de mână pe o notiță roz mă întâmpină. Îl citesc și ies pe hol cât de repede pot înainte să-i telefoneze micul incident domnului director.

  Mă proptesc de un peretele alăturat clasei și îi dau voie corpului meu să alunece până jos. De pe cealaltă parte a holului, mult prea mic pentru numărul de elevi care învață aici, mă privește o fată. Mi se pare că așteaptă ceva sau pe cineva. Plânge. Nu o cunosc, dar imaginea în sine cu ea plângând îmi rupe inima. Poate are nevoie să vorbească cu cineva, mă așez lângă ea fără să îi cer permisiunea. Îmi zâmbește, are cel mai sincer zâmbet care mi s-a oferit vreodată.

  Ochii ei sunt verzi. Acea nuanță de verde care aduce speranțăindiferent de ce s-a întâmplat. Îmi reaprinde și mie speranța fără vreo vorbă, doar clipind în fața vieții. Adâncindu-mă în ochii ei inundați de lacrimi îi pot vedeacicatricile proaspete pe care le poartă. A trecut prin multe. Știe că pot să văd tot, dar mă lasă să o privesc în continuare.