Dincolo de motive

Capitolul 1 - Să trăiești doare

Înainte cu 103 de zile

Samira

Totul este alb. Sunt înconjurată de alb. Plâng, dar nu-mi doresc asta. Țip, dar vreau să mă opresc. Nu simt nimic. Nu mai simt nimic de multă vreme. Nu sunt în control a ceea ce mi se întâmplă. Îmi doresc să lupt, să rezist, însă cred că viața are alte planuri rezervate pentru mine. Corpul îmi tremură fără încetare. Mintea mea nu a fost niciodată mai goală, deși zecile de gânduri continuă să roiască dintr-un colț în altul.Vreau să vorbesc cu cineva. Vreau ajutor.

Singura ușă din încăpere se deschide. O doamnă îmbrăcată în alb, cu o expresie care nu-mi sugerează nimic specific, se apropiede mine cu mâinile la spate. Strâng puterea pe care o mai am rămasă și reușesc să îmi trag corpulcătre cel mai apropiat perete. Ajung rapid cu spatele lipit de el, vreau este să fiu înghițită de pământ. Mă prinde cu forță de braț și îmi injectează substanța din seringa pe care a ascuns-o până acum.

Camera albă se învârte, vederea mi se încețoșează și respir mai anevoios. Camera se învârte mai repede, îmi pierd parțial auzul, capul mi se îngreunează și depun și mai mult efort pentru a putea duce cu succes aerul către plămâni. Mă prăbușesc la pământ, obrazul mi se lipește de gresia albă și rece, aproape că nu mai respir deloc. Negru, totul se face negru. Nu vreau ca albul să dispară. Undeva, în depărtare, cineva mă strigă. Nu pot să răspund, e prea târziu, totul este negru deja.

Înainte cu 97 de zile

Alb... Vreau alb... Deschid ochii și lumina, care este fixată în direcția mea, mă orbește pentru câteva secunde. Încerc să mă ridic, nu reușesc să-mi mișc niciun membru. Trupul meu extenuat se zbate pentru viața, din păcate nimeni nu este aici să-mi ofere ajutorul de care am nevoie. Aceeași femeie care mi-a făcut injecția anterioară se îndreaptă către mine cu o nouă doză. Vreau să țip, să mă împotrivesc,timpul nu este în favoarea mea nici de data aceasta. Mi-a administrat din nou substanța, întunericul mă cuprinde mai repede. Totul este negru din nou.

Înainte cu 95 de zile

Se aud sunete din fiecare direcție și voci ale căror timbru nu pot să-l recunosc. Mintea mea are nevoie cu disperare să aibă ceva la care să se gândească. Deschid ochii și descopăr că lumina strălucitoare a dispărut. Încerc din nou să mă ridic, strânsoare nu mai există. Pentru o secundă am zâmbit, înainte ca femeia să reapară. Mă ridic și mă prăbușesc la fel de iute, panica mă cuprinde, adrenalina atinge cote maxime atunci când, cu ultimul gram de energie rămasă,mă târăsc până într-un colț al camerei. Închid ochii și aștept ca respirația să mi se taie din nou.

– Nu o să te mai sedez de azi, am vrut doar să mă asigur că nu ești un pericol pentru noi sau pentru tine.

Contrar vocii sale dulci, starea pe care mi-o transmite este una de repulsie. Îi permit să mă atingă pe mână când se așează pe pat. Întreaga mea ființă este alertă și pregătită să se apere cu orice preț de un viitor război.

– Îmi pare rău că nu ne-am cunosc în termeni mai convenționali. Cum te simți? a spus-o ca și cum i-ar păsa apropiindu-se mai mult de mine.

– Amețită... sunt primele cuvintedin ultimele zile pe care le rostesc.

– Efectele adverse nu întârzie cu nicio ocazie. Sunt aici să te ajut să te confrunți cu suferința în care te-ai lăsat pierdută, o să luptăm împreună până când vom rămâne doar noi. Îți amintești de ce ești aici, nu-i așa?

– Îmi este imposibil să mă concentrez asupra cuvintelor pe care le rostiți. Da, îmi amintesc.

– O să revin mâine să clarificăm detaliile, să ai parte de un somn ușor!