Amore Mio

Capitolul 1

Același miros, același sunet al vântului, aceeași picuri de ploaie care cad și cad și iar cad, fară încetare. La fel ca și lacrimile de pe obraji mei. Totul s-a intâmplat atât de repede, nici nu am putut realiza. A fost demult, recunosc dar chiar și așa încă mă doare și îi simt lipsa în fiecare zi. Mă uitam la piatra de mormânt citind numele de pe ea iar și iar. Stateam chiar în fața mormântului ei, pe iarba umedă. M-am întins pe spate și priveam cum picuri vin înspre pământ. Am închis ochii. Ii văd iar chipul. Vesel, plin de speranță și încredere, trecut prin viață dar atât de fericit. Erau puține dați in care se supăra sau se enerva. Era o persoană atât de calmă și cu un suflet bun. Poate prea bun pentru lumea asta crudă și rece în care trebuie să trăim. Ploaia era rece, lacrimile mele, calde. Au trecut 4 ani de atunci, și iată-mă tot aici, singur, plângând în fața mormântului ei. Îmi petrec mult timp aici, uneori mai mult decât acasă. Nu că ar fi o diferență prea mare, și acolo sunt destul de mult singur. Nu condam pe nimeni pentru asta, m-am obișnuit. E la fel în fiecare zi, nimic nu se schimbă. Singurătatea, insultele, râsetele, glumele proaste. Toate le găsești mereu în același loc. Poate chiar mai rele decât le lași. Mă ridic în picioare în cele din urmă și încep să merg cu pași mărunți spre casă. E ceva de mers dar nu am de gând să i-au un autobuz. Imi place să merg, cu căștile în urechi prin ploaie, e calmant. Ajung în dreptul unui râu și mă opresc. Mă opresc mereu aici. Mă uit în jos la apa care se scurgea cu viteză. Ploaia se lovea de apă cu un sunet puternic. Atât de puternic încât aproape te atrage. Pe o vreme ca asta nimeni nu e atât de nebun să iasă din casă. Nimeni cu excepția mea. Dar putem spune că sunt un nimeni. Poate nu exist defapt. Poate sunt doar o fantomă. Deasta oameni nu mă văd și se lovesc mereu de mine pe coridoare. Poate existența mea e o totală iluzie. Nu. Dacă ar fi așa nu aș putea simți durere. Nici suferință sau singurătate. Mă urc pe bordură stând pe ea în picioare. Și dacă ar fi oameni aici tot nu m-ar vedea. Tot nu le-ar păsa. Am început să mă plimb dintr-un căpat în altul. Nu simt frică. Nici teamă că aș putea cădea în apa adâncă de sub mine. Dar mă întreb, doare când mori? Mai simți ceva? Mai auzi ceva?

Holaa lume, am revenit cu o noua poveste, aceasta este prima carte dintr-o serie care urmeaza sa apara. Treptat o sa cunoasteti episodic personaje. Update-urile vor avea loc saptamanal, in zilele de vineri. Pupicii, sper sa va placa