3 februarie
4:00 am
Dragă jurnalule,
A făcut-o.
S-a sinucis.
S-a spânzurat, mai exact.
Am ajuns prea târziu.
Sunt un idiot.
E numai vina mea.
Acum el nu mai e şi e doar vina mea.
Mă urăsc.
O făceam şi înainte,
dar acum o fac mult mai rău.
Poate dacă nu eram aşa de...ih, poate acum el trăia.
Poate că acum nu mă gândeam la faptul că eu acum respir, iar el nu.
Că eu mă voi trezi în continuare, în fiecare zi, iar el nu.
Că acum stă pe o plajă fără sfârşit privind cum valurile spumoase se izbesc de malul stâncos şi dur. Stând pe nisipul fin, singur.
O eternitate singur.
Uitându-se la acelaşi peisaj din nou şi din nou şi din nou...şi singur.
Gândindu-se la viața pe care a dus-o, la alegerile luate. Mereu am iubit singurătatea, dar uram să mă simt aşa. Singur. Inutil. Respins. A fost un luptător.
De ce el și nu eu?
Aș fi preferat să mor eu de o infinitate de ori decât să-l văd acolo, stând atârnat de tavan cu o funie în jurul gâtului său fragil, fără suflare.
Că eu trăiesc, iar el nu.
Am plâns, jurnalule.
Am strigat.
L-am implorat să vină înapoi, dar nu a făcut-o. Consideră-mă nebun şi ciudat, dar l-am sărutat.
Și mi-a plăcut.
I-am sărutat buzele vineţii şi i-am îmbrăţişat corpul fără vlagă.
I-am sărutat fiecare tăietură în parte, văzând de câte ori a avut nevoie de cineva, dar nu a fost nimeni aici pentru el.
Acel cineva care puteam să fiu eu.
La naiba!
Trebuia să fiu eu.
Suspinele mele înfundate şi incontrolabile cred că le aude până şi el, oriunde s-ar afla.
Acum e cu adevărat un înger.
Deși el nu a avut niciodată nevoie de aripi ca să fie îngerul meu.
El nu a avut nevoie să poarte o pelerină ca să-mi fie erou.
Nu a avut nevoie de o coroană ca să fie prinţul meu.
Nu a avut nevoie de averi ca să-mi fure inima.
I-am încredințat-o pentru eternitate și a luat-o cu el. Dar nu regret că sunt captivă în mrejele sale.
Gropițele adorabile.
Buzele pline și moi.
Zâmbetul perfect.
Râsul cristalin.
Vocea liniștitoare și calmă asemenea unui apus colorat.
Glumele lui.
Prezența sa.
Sensibilitatea.
Comportamentul.
Inteligența.
