Păpădie

Unu

        Sunt într-un bar. Cel mai jegos bar în care am fost vreodată. Şi cel mai grav e că sunt în aceeaşi stare ca şi barul: mizerabilă. Sunt ruptă de oboseală, înfometată şi falită.

        Barmanul mă priveşte din nou cu coada ochiului, dar când vede că îl privesc şi eu îşi întoarce privirea. E a opta oară când face asta în ultima oră. Habar nu am ce crede despre mine, dar mă ocheşte ciudat de fiecare dată. Mă joc cu sticla de bere pe care am terminat-o de minute bune şi îmi simt stomacul strângându-se din nou. În gol. E trecut de zece şi tot ce-am mâncat azi a fost un baton de granola, dis de dimineaţă. Cam ce am mâncat şi ieri şi alaltăieri.

        -Mă întorc, spun, dar nu ştiu cui mă adresez.

        Mă dau jos de pe scaunul înalt şi pornesc spre toalete. Le găsesc de îndată după mirosul puternic. Nu de odorizant. N-am nevoie la toaletă. N-am mâncat aproape nimic în ultimă săptămâna. Dar aveam nevoie de câteva secunde de singurătate. Deşi numai de singurătate am parte în ultima vreme. Cred că încep să o iau razna.

        Mă apropii de oglindă şi mă uit la propriul chip. Sunt de nerecunoscut. Ochii nu mai au multe şi îmi ies din orbite. Cearcănele de sub ei sunt mai întunecate ca cerul de afară; afară e furtună. Pomeţii îmi sunt tot mai proeminenţi şi faţa mi-e suptă. Riduri, am mai multe decât avea mama când a murit.

        Ironic. Ea nu se îngrijora de nimic. Pe mine mă îngrijorează totul.

        Deschid robinetul şi îmi bag mâinile sub jetul de apă rece ca gheaţa. Îmi dau cu apă pe faţă şi reuşesc cumva să sting lacrimile ce-mi ardeau la colţurile pleoapelor ameninţând să se prelingă în jos pe obraji. Eu nu plâng. Nu mai plâng.

        Îmi aranjez şi părul care deşi ar trebui să îmi ajungă până la noadă, de încălcit ce e, arată mai degrabă a cuib de şobolani. Poate nu chiar, dar nici departe nu e.

        Blugii de pe mine - singura pereche de pantaloni pe care o am - au nevoie de o vizită la maşina de spălat, iar tricoul bej, de un fier de călcat.

        Nu am nici maşină de spălat nici fier, aşa că îmi dau părul după ureche şi după ce îmi exersez zâmbetul în oglindă, mă întorc la bar.

        Tipul mă priveşte din nou şi buzele lui se strâng într-o linie dreaptă. Acum, dupa ce m-am văzut în oglindă, înțeleg de ce mă privește ciudat. Cred că se așteaptă să fur ceva.

        -Este cumva prin apropiere vreun motel în care să pot sta peste noapte? întreb de îndată ce realizez că barul s-a golit şi e vremea să plec.

        Se uită ciudat la mine. Normal că o face. E a treia seară când vin la bar şi din moment ce nu ştiu unde se află motelul, e clar că nu am dormit acolo. Cine ştie la ce se gândeşte. Încă tace şi sunt gata să plec, dar deschide gura şi vocea lui mă face să tremur. A... nu ştiu câta oară.

        -Avem un singur motel şi ăla e Apusul, îmi zice. Mergi înainte până înspre ieşirea din oraş, şi cu siguranţă o să dai de el.

        -Apusul, repet şi numele mă face să mi se strângă pielea pe mine. Sună mai degrabă a firmă de servicii funerare.

        Ochii lui albaştri sclipesc în lumina slabă din bar şi tot corpul i se cutremură de râs. Râde secunde în şir şi singurul cuvânt care îmi vine în minte când îl aud, e sublim. Aşa că îl privesc fermecată de parcă n-am mai auzit în viaţa mea un om râzând. Şi nu e departe de adevăr.