Păpădie

Zece

Oscar^

- Vino, îmi zice şi vocea îi sună de parcă ar avea dureri la ficat.

Şi cu toată blândeţea de care cred că e în stare, mă trage jos din pat. Nu are răbdare nici măcar cât să îmi iau papucii de casă în picioare, deşi el e cel care mi-a cerut să îi port mereu. Mă trage după el, dar nu priveşte nici măcar o dată înapoi. Spre mine. Şi cred că gândurile îi sunt la fel de învălmăşite în capul lui ca şi ale mele, căci buzele nu i se deschid nici măcar o dată.

Ale mele sunt şi ele lipite. Şi oricum, ce aş putea să îi spun? Ce cuvinte aş putea alege aşa încât să nu îmi dezvelesc rănile? Ce aş putea spune să nu îmi fac răni noi şi să nu-l rănesc nici pe el? Ce cuvinte să aleg ca să-i pictez tabloul, să-l fac să priceapă şi totuşi, să nu-mi murdăresc mâinile şi să nu-l pătez nici pe el? I-aş desena literele şi i le-aş pune pe toate în faţă să le aleagă el pe cele potrivite. Dar nu are cum să ştie ce simt.

Ajungem în hol şi inima mi se strânge în piept instantaneu, dar el nu dă nici un semn de schimbare. Nu ne oprim acolo, totuşi. Intrăm în bucătărie şi mă aşază la masă, în faţa unei ceşti de cafea abunrinde. Atunci îmi dă drumul la mână şi parcă tot frigul din lume îmi pătrunde în corp prin toate acele crăpături pe care, voit sau nu, oamenii le-au lăsat în trupul meu. Dar el nu vede. Nu simte. Se aşază în faţa mea şi nu zice nimic minute în şir.

- Spune ceva, mă îmboldeşte la un moment dat şi pentru prima dată de când mi-a spus că îşi doreşte să mă sărute, mă priveşte cu adevărat.

- Să spun ceva? întreb incredulă. Ce-aş putea să spun? Ai plecat, îi spun şi în şoaptă mea se scurge amărăciunea adunată în interior.

Şi atunci realizez că deşi nu am spus nimic, am spus mai mult decât aş fi vrut să spun. Si groaza începe să mă cuprindă. Nu ştiu ce vede pe faţa mea, dar a lui se face de culoarea hârtiei.

- Ai crezut că am plecat din cauza ta, zice dar în tonul lui nu e nici un semn de întrebare.

- M-ai sărutat, Oscar. Cum nu am mai fost sărutată niciodată în viaţa mea. Şi apoi, fără nici un cuvânt de explicaţie, m-ai abandonat în mijlocul holului şi ai plecat de parcă ai fi sărutat-o pe sora lui satana.

Exagerez, dar sincer, nu ştiu care ar trebui să fie reacţia normală în situaţia de faţă. Şi nici nu am crezut că voi ajunge vreodată într-o asemenea situaţie. Dacă aş fi ştiut, poate mi-aş fi făcut câteva fiţuici într-unul din acele momente de raţionalitate.

- Ai plecat atât de repede că nici măcar nu ţi-ai mai luat pantalonii pe tine. Ai ieşit în boxeri, Oscar! Ce om în toate minţile iese aşa din casă? E prezenţa mea chiar atât de insuportabilă?

Mâinile i se încleştează în jurul cănii şi i se fac albe. Iar eu, instinctiv, mă dau mai în spate, de teamă să nu fiu lovită de vreun ciob sau împroşcată cu cafea. Mă uit la el şi fieare trăsătură a feţei îi e umbrită de regret. Foarte bine!

- Ai crezut că sunt supărat pe tine, afirmă el şi nu pot să cred cu câtă uimire o zice.

De parcă nu i-ar veni să creadă. De parcă aş fi avut datele ipotezei clare şi corecte şi totuşi, am ajuns la concluzia greşită.

- Greşesc? întreb şi nu pot să-mi scot nota de dispreţ din voce.

- Nici nu realizezi cât de mult! îmi zice şi se ridică de pe scaun.

Din doi paşi e lângă mine şi apropierea lui îmi fură respiraţia. Inima mea slabă îşi trage gluga pe cap, îşi ridică fermoarul până sus şi priveşte temătoare, cu ochii pe jumătate închişi. Aşteaptă să fie lovită din nou.