Unsprezece

1.7K 200 35
                                    


             – Aici sunt prosoapele în cazul în care ai nevoie, îmi spune deschizând un dulăpior mic. La cabina de duș nu este perdea, dar din moment ce vei fi numai tu în apartament nu e o problemă, nu?

              Se uită la mine și mă analizează din cap până în picioare. Zâmbește și ochii îi sclipesc. Nu știu sigur ce așteaptă: să o asigur că voi fi mereu singură în apartament sau să-i cer o perdea? Oamenii sunt atât de greu de înțeles și de mulțumit!

             – E în regulă, îi spun și încerc să zâmbesc. Să mai am pretenții după ce ai fost atât de bună cu mine?

                De data asta zâmbetul ei e diferit.

              – Viața, începe ea, și după ton îmi dau seama că e serioasă, ne oferă fel și fel de ocazii să demonstrăm că suntem oameni. Și nu mă refer la faptul că greșim. Ci la faptul că avem o conștiință, că gândim, că nu ne lăsăm ghidați de acele instincte animalice: manâncă sau vei fi mâncat. Că avem sentimente. Că avem în piept inimi de carne și nu de piatră. Că iubim. Nu cred în reîncarnare, dar cred într-o răsplată dreaptă pentru fiecare faptă. Și cum am făcut destule rele în tinerețe, îmi spune facându-mi cu ochiul, a venit vremea să echilibrez balanța. Mai ales că nu știi niciodată când ți se cere să pleci.

                Se uită la ceasul de pe mână și ochii i se măresc imediat. Mă prinde de braț si mă trage afară din baie, închizând ușa în urma ei.

                 – Joe o să-mi toarne aluatul de clătite în cap dacă nu cobor în clipa asta! Te las să te acomodezi. Cel mai probabil ai nevoie de liniște, iar eu tot bat din gură ca o moară stricată. Aranjează-ți lucrurile în dulap, întinde-te câteva minute și când te simți în stare, coboară la bucătărie.

                  Se uită la mine și ochii îi sclipesc din nou. Brațele ei mă înconjoară și mă învelesc într-o îmbrățișare caldă. Maternă. Exact ca cea din noaptea în care ne-am vazut prima oară. Nu știe mai multe despre mine decât știa în seara aceea, și totusi, îmbrățișarea ei nu și-a pierdut deloc din consistență. Dimpotrivă. Sau poate e tocmai pentru că nu știe. Dacă ar ști cine sunt, de unde vin și ce-am facut... s-ar uita altfel la mine. Nu m-ar primi în casă cu zâmbetul pe buze.

                  Iese din cameră și închide ușa în urma ei, lăsându-mă singură. Îmi adun brațele în jurul corpului, încercând să înlocuiesc îmbrățișarea pierdută, dar n-am fost niciodată bună la improvizații de moment. Închid ochii și încerc să-mi imaginez că sunt altundeva. Undeva unde mi-e bine. Și văd soarele arzând cu putere, văd plaja și palmierii unduindu-se ușor. Simt căldura și încep să mă relaxez, dar apoi văd apa și albastrul ei are exact aceeași nuanță ca ochii lui. Furioasă pe mine că nu reușesc să mă distanțez, îmi cuprind capul în mâini și încep să mă învârt, sperând că amețeala va reuși să mă deconecteze de realitate. Dar uneori, realitatea pătrunde atât de adânc în ființa ta că ajunge să îți curgă prin vene, oase și fiecare celulă din corpul tău. Își pune amprenta pe tot ce ești și tot ce ai. Merge până acolo că îți pătează și visele, transformându-le în coșmaruri. Și realizez că sunt singură pe o insulă părăsită. Iar în zare nu se văd decât furtuni. Nici vorbă de vase de salvare.

                 Mă întorc la realitate. Măcar aici știu ce pot face și cu ce am de-a face. Mă uit în jurul meu. Un pat uriaș, o noptieră, un birou, un șifonier și o baie fără perdea la duș. Mai mult decât am eu nevoie. Mai mult decât am deținut vreodată. Și totuși, inima îmi stă îmbufnată pufnind printre buzele curbate de dispreț: Nu iți cunoști nevoile! Pentru câteva ore ai avut tot ce ți-ai fi putut dori vreodată și chiar mai mult decât atât. Dar a trebuit să pleci!

PăpădieUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum