Păpădie

Doi

        Mesele sunt acoperite de feţe în carouri albe şi roşii, iar canapelele sunt din piele roşie. Pe fiecare masă e o floare aşezată într-o sticluţa şi aproape mă simt ca acasă. Deşi acasă, masa mea nu a arătat niciodată atât de bine. Poate doar mesele luate cu bunica, dar acelea au fost prea de mult ca să îmi mai amintesc de ele aşa cum se cuvine.

        Mă aşez la una dintre mese, iar Oscar se aşează în faţa mea, Betty lângă el, aşa că micuţul se aşează lângă mine. Dar singurul lucru la care mă pot uita, e farfuria din faţa mea. Încerc să nu arăt cât de tare mi-e foame, dar după ce prima îmbucătura de costiţă îmi trece de buze sunt nenorocită.

        N-am fost niciodată genul de fată care să nu mănânce după ora şase sau să aibă grijă la grăsimi şi carbohidraţi. Adică, serios ce există pe lumea asta şi să nu aibă nici grăsimi, nici carbohidraţi şi nici glucide? Nimic înafară de apă. Și numai cu apă nu poți trăi. Iar acum, cu mâncare caldă în faţă, ar fi trebuit să fiu idioată să refuz. Chiar dacă asta înseamnă că voi dormi pe o bancă în vreun parc, la noapte. Măcar voi adormi sătulă. Prima dată în trei săptămâni.

        Reuşesc să mănânc încet şi să mestec civilizat şi abia când termin jumătate din porţie ridic ochii şi mă uit la ceilalţi. Oscar nu cred că s-a atins încă de mâncare, iar furculiţa încărcată îi atârnă în aer în faţa gurii. Betty mă priveşte zâmbind, iar Benji are aceeaşi privire deconcertată ca şi Oscar.

        -Nu cred că am mai auzit pe cineva să geamă în felul ăsta când gustă din mâncarea mea, îmi zice Betty şi începe să radă.

        Mă fac atât de roşie că mi-e teamă că în curând o să mă confund cu canapeaua. Benji râde. dar Oscar nu îl acompaniază. Pare incomfortabil şi nu ştiu dacă e pentru că am gemut sau pentru că realizează cât de foame mi-e cu adevărat.

        Zâmbesc ruşinată şi de data asta mă controlez când mă reapuc de mâncat. Termin costiţele cu cartofi şi ruloul cu bacon şi pot să îmi imaginez ce înseamnă să simți că o să puşte nasturele de la blugi. Oscar îmi evită privirea şi mă simt prost. Într-un final se ridică de pe scaun şi merge la bucătărie lăsându-mă singură cu piticul şi cu Betty.

        -Bănuiesc că nu ai mai fost pe aici, dar îmi pari foarte cunoscută. Cred că te-am mai văzut undeva.

        -Cam greu. Sunt din Sulphur, nu din St Rose, îi spun. E prima dată când vin în oraş.

        -Înţeleg. Totuşi, figura ta îmi pare foarte cunoscută.

        -Frumoasă, rosteşte micuţul de lângă mine şi şocată mă întorc spre el.

        Stă cu spatele la mine şi cuvântul rostit cu adoraţie nu mi-e adresat mie ci maşinuţei pe care Oscar i-o întinde. Ochii lui Oscar însă, îi întâlnesc pe-ai mei şi mă pierd. Buzele lui repetă mute acelaşi cuvânt rostit de Benji, dar el nu vorbeşte de maşinuţă.

        Înghit în sec căci nu ştiu ce altceva să fac şi de laşă ce sunt, îmi mut privirea înapoi la Betty care mă priveşte zâmbind atotştiutor. De parcă ar putea ştii cât de tare îmi bate inima acum.

        -Bunica mi-a povestit despre locul ăsta, îi spun încet. Arată exact aşa cum mi l-a descris. Şi ea vorbea de Grasanu' Joe de acum douăzeci de ani. Cum aţi reuşit să îl păstraţi neschimbat şi totuşi într-o condiţie atât de bună, o întreb şi deşi ştie că într-un fel am schimbat subiectul zâmbeşte.

        -Restaurantul e o afacere de familie. A fost mai întâi al bunicului, apoi al tatălui meu. Bunicul era Grasanu' Joe. Pe tatăl meu, deşi îl chema Roger, tot Joe îi zicea lumea. Iar pe soţul meu, coincidenţă sau nu, îl cheamă Joe şi e bucătarul şef. Cât despre aspect, restaurantul a fost rearanjat de vreo două ori, dar nu am schimbat nimic la el. Mi-ar părea rău să fac una ca asta. Și atâta vreme cât avem clienți nici nu o să fac una ca asta.