Păpădie

Cinci

^ Richard Jay Colton ^

Uşa se închide în urma lui, iar eu rămân cu privirea pierdută... undeva. Nicăieri. Habar nu am câte minute stau aşa, dar la final sunt sigură de un singur lucru: o să vină o zi când cineva o să afle totul despre mine. Toate temerile şi toate speranţele pe care le-am avut vreodată, toate defectele şi toate calitățile - dacă voi ajunge să am aşa ceva - şi toate acele lucruri care mă definesc. Visele. Și coşmarurile deopotrivă.

Pentru că sunt omul ăla care păstrează totul în el, şi adun zi de zi amintiri şi sentimente, vorbe nerostite şi gânduri neînfăptuite. Până când explodez. Dar gândul că va în clipa în care mă voi spulbera şi nu vor mai rămâne din mine decât cioburi şi fărâme, va fi cineva lângă mine, mă sperie peste măsură. Cum ar putea să nu mă terifieze gândul că cineva - o altă fiinţă umană - va avea aşa putere mare asupra mea? Puterea să mă adune sau să lase vântul să mă împrăştie. Puterea de a-mi reda viaţa sau de a-mi sfârşi chinul.

Dar poate reuşesc să amân momentul. Încă mai e loc în mine. Mai încap multe. Şi poate... poate nu voi mai avea nevoie de nimeni să mă culeagă din praf. Poate momentul ăla va veni prea târziu ca să mai conteze dacă e cineva lângă mine sau nu. Cu minciuna asta în cap, deschid caserola din faţa mea şi las foamea să scoată ce e mai bun din mine.

Şi încep să prind curaj cu fiecare îmbucătură de clătită pe care o înfulec. Toată viaţa am fost singură, de ce aş avea brusc nevoie de companie? Toată viaţa m-am ridicat singură, de ce aş avea acum nevoie de ajutorul cuiva? Să mă scuture de praf? Să mă distragă de la scopul călătoriei? Oricare ar fi ăla.

Doar că tot cu fiecare îmbucătură se duce pe apa sâmbetei şi planul meu de a nu mai lăsa pe nimeni să mă ajute. Ai zice că după atâţia ani în care am fost dată la o parte am reuşit să devin imună şi să îmi formez îndeajunși „anticorpi" aşa încât nimic să nu mai reuşească să mă atingă. Dar poate, la fel ca şi Icar, mi-am construit armură de ceară. Şi căldura cu care am fost primită începe să topească straturile care mă ocroteau.

Habar nu am. Dar ştiu că Oscar a trecut de prea multe garduri deja. Hotărăsc să îi întorc favoarea şi să îl ajut cu tot ce pot. Iar când va veni vremea să îmi iau tălpăşiţa, să pot pleca liniştită, fără să am datorii faţă de el.

Cu hotărârea luată, mă ridic de pe canapea şi după ce îmi strâng masa, pornesc spre uşă. Iau şorţul din cuier şi îl leg în jurul corpului meu. Dar mintea mi-e asaltată instantaneu de imaginii prea vii ca să trec peste ele cu uşurinţă. Amintirea mâinilor lui făcând acelaşi lucru îmi ridică părul pe mâini şi spinare. O iau razna şi toate reacţiile corpului meu trădător nu fac decât să îmi zădărnicească planurile.

Iar eu nu ştiu cum să mă păzesc. Pentru că inima mea deja se leagă de locul ăsta şi de oamenii de aici. Şi dacă viaţa nu va face ceva pentru mine să mă ţină aici, atunci legăturile pe care le creez mă vor frânge în bucăţi la plecare. Şi tare mă tem că va trebui să plec. Nimeni nu m-a dorit vreodată îndeajuns încât să vrea să mă păstreze.

Am aflat asta la patru ani. De-atunci nimic nu s-a schimbat. De ce s-ar schimba acum? Şi totuşi, să aflii aşa ceva, copil fiind, îţi spulberă lumea. Te zdrobeşte. Pentru că doare, să aflii că apariţia ta a fost o greşeală. Un prezervativ spart. O pilulă care n-a funcţionat. Şi nu sunt frumoasă. Cel mult, obişnuită. Par brunet şi încălcit, ochi căprui obişnuiţi, corp în formă de clepsidră şi ten deschis. Nimic special. Nimic de iubit. O păpădie.

Cu mantra asta rostită ferm şi repetată de câteva ori, pun mâna pe clanţă şi o apăs cu hotărâre. E cazul să îmi plătesc datoriile.

Holul se termină şi când intru în bar realizez că e plin. E sâmbătă - realizez - dar nu mă aşteptam să fie chiar aşa. La bar nu mai sunt locuri, iar jumătate din mesele din sala sunt ocupate. O mulţime de chipuri noi. Câteva perechi de ochi se ridică de pe sticle şi se fixează asupra mea. Nu-i bag în seamă. De o singură pereche îmi pasă. Nu ar trebui.