Păpădie

Șapte

Uşa se deschide şi mintea mea fuge instantaneu la un serial pe care obinuiam să-l urmăresc împreună cu câteva colege. Răul nu intră în casă decât invitat. Iar Osacar tocmai m-a invitat în casa lui de bunăvoie. Nimic bun nu poate ieşi din asta. Dar mâna mea e încă într-a lui, aşa că atunci când observă că mă poticnesc înainte pragului, mă trage după el dând din cap dezaprobator.

Păşesc înăuntru şi încep să privesc în jurul meu. În dreapta, o mini sufragerie cu mobilă ce nu se asortează, iar în stânga e bucătăria, din care nu pot să văd mai mult decât o masă cu şase scaune. Ei sunt numai doi. De ce sunt atâtea scaune? De ce stau eu cu Benji şi nu mama lor? Sau tatăl?

Dacă gândurile s-ar clădi unul peste altul, capul meu s-ar umple de turnuri de mărimea celui din Babel. Dar dinţii mi se încleştează şi nu lasă nimic să îmi scape de pe limbă. Iar eu mă rezum la analizat camera. Covoraşul în nuanţe de maro şi bej din mijlocul sufrageriei nu se asortează cu pereţii de-un albastru pastel, nici cu draperiile roz plamaniu. Sofaua neagră nu se asortează cu masă şi nici cu otomanele gri, de lângă. Nici măcar ornamentele de pe mobilă şi bibelourile nu merg pe aceleași culori sau teme. Totul e anapoda şi totuşi, arată mai bine şi mai primitor decât a arătat vreodată casa noastră.

-E destul de curat şi asta pentru că Betty se ocupă de curăţenie şi mâncare, îmi zice şi pare ruşinat. Între bar, Benji şi toate celelalte probleme, îmi rămâne prea puţin timp ca să mai gândesc şi la asta.

Zâmbesc. Nu ştiu de ce zâmbesc.

-Benji încă doarme, aşa că vino cu mine.

Mă trage după el din nou şi de data asta o luăm pe scări în sus. El e entuziasmat, iar eu sunt terifiată. Facem o pereche pe cinste.

Ajungem la etaj, pe un coridor mic şi luminat de un singur geam, în care dau cinci uşi de un maroniu mat. Deschide prima uşa pe stânga şi după ce mă trage înăuntru, închide uşa în urma noastră. Spre deosebire de sufragerie, aici toate se asortează. Şi asta pentru că numărul corpurilor de mobilier este foarte mic. Un cadru de lemn şi o saltea îmbrăcată în aşternuturi de aceeaşi culoare cu a perdelelor, un roz pal. O noptieră simplă, albă, un birou de aceeaşi culoare şi un dulap albastru pastel, cu câteva rafturi goale. Peste parchetul de culoarea mahonului nu este nici un covor, iar camera este absolut goală de orice semn al vreunui locuitor. Nu sunt bibelouri, cărţi sau poze. Nici măcar vreo ramă goală. Nimic.

-Ştiu că nu e mult şi probabil nici nu seamănă cu dormitorul pe care l-ai lăsat în urmă, dar cu siguranţă e mai mult decât pământul tare şi umbra copacului sub care ai dormit în ultimele nopţi.

Mă uit la el şi-mi simt buza de jos cum începe să tremure. Mă frânge şi mă topeşte cu fiecare îmbrăţişare, vorbă blanda şi binefacere. Cum voi rămâne întreagă pânăla final? Voi pleca din acest oraş o handicapată emoţional.

-Oscar, încep eu, dar nu mă lasă să termin că îmi ia faţa în mâinile lui şi se apropie de mine şi mai mult.

-Nu spune „Nu". Te rog. Dacă te linişteşte cu ceva, am de gând să profit la maximum de prezenţa ta în această casă.

Ochii mei sunt mari de când m-am născut însă, cred că de îndată ce cuvintele lui pătrund în mintea mea amorţită, se dublează în dimensiune.

Nu ştiu ce vede pe faţa mea. Dezgust? Groază? Şoc? Cert e că într-un final realizează și el ce-a scos pe gură şi încremeneşte. Gura i se deschide de mai multe ori, dar nu reuşeşte să scoată nici un cuvânt. Aşa că îşi retrage mâinile de pe obrajii mei de parcă s-ar fi ars. Iar eu încep să duc dorul căldurii lui.