As Long As You Love Me [ Justin Bieber FanFic]

Capitolul 1

Capitolul 1

Numele meu este Darcy Blake.nLocuiesc în Chicago, într-un cartier modest alaturii de tatal meu. Sunt una dintre cele mai populare fete din liceul meu. Sefa majoretelor. Numai 10 pe linie. Pare o viata perfecta nu? Da. Viata mea e perfecta .Acum e, și spun asta fără să mă laud. Nu îmi place lauda de sine, doar repet ceea ce aud din gura altora. "Ai o viață perfectă!" Da, dar nu a fost mereu așa.

Mama mea a murit acum doi ani în urma unui accident de masina. De atunci tata îmi acorda toată atenția lui, fiind mult prea protector uneori. Îl înteleg într-un fel. Îi e frica sa nu ma piarda si pe mine, sunt singurul lui copil, tot ce ia mai ramas. Dar uneori e mult prea obsedat de protectia mea, mai ales când vine vorba de băieți. Nu că aș fi disperată după ei dar împlinesc 18 ani în câteva luni iar el continua sa-mi spuna ca sunt prea mica pentru baieti. Daca as avea un dolar pentru fiecare data când am auzit replica "Stai departe de fiica mea" as fi milionara. Și nu glumesc deloc.

Lasând laoparte aceste aspecte, viata mea e destul de frumoasă, nu perfecta, așa cum pare a fi. Perfectiunea din viata mea a venit o dată cu plecarea tatei într-o calatorie de afaceri în New York timp de o luna.

- La cat plecam diseara, ma întreaba Amanda, cea mai buna prietena a mea.

- La 7 îi spun lipindu-ma de un dulap.

- Perfect. Am timp sa ma aranjez, spune scormonind dupa ceva în dulapiorul ei. Cu ce te îmbraci?

- Habar-nam, spun absenta privind holurile liceului.

Nu eram prea atenta la discutia noastra. Ma tot uitam în stânga si în dreapta parca asteptând sa apara ceva, sau cineva. Nici eu nu prea știam sigur.

- Darcy, trezestete, își flutura Amanda mâna prin fața mea încercând sa mă faca sa fiu atenta la ea. La ce te tot gândesti?

- La nimic, o mint.

- Tu încerci sa ma minti pe mine? ma priveste cu o sprânceana ridicata.

Normal ca nu puteam sa o mint. Sunt o mincinoasa oribila si plus de asta Amanda e un adevarat detector de minciuni.

Adevarul era ca ma gândeam de ceva timp la niste lucruri pe care nici eu nu le înteleg si nu am de gând sa îi spun Amandei despre asta acum.

Ne-am îndreptat spre cantina. Acolo ne astepta si restul grupului nostru la masa noastra obisnuita. Toti elevi stateau pe grupuri care nu se amestecau. Era un fel de regula nescrisa a scoli, stupidă din punctul meu de vedere dar cine sunt eu să o schimb? Grupul menu era desigur format din sportivii liceului, majoretele si fotbalistii. Masa noastra se afla pe platformă. Doar doua grupuri aveau privilegiul de a sta la înaltime. Noi si vedetele. Ei erau populari nu datorita unei echipe sportive sau ceva de genul asta .Pur si simplu detineau acest statut. Erau genul acela de elevi îngânfați, probabil cu părinții milionari, după mașinile pe care le conduc și hainele pe care le poartă. Iar altă regulă nescrisă este cea cu privire la ura pe care ne-o purtăm. Nu neapărat că avem ceva uni cu alți, vedetele și sportivii nu s-au înțeles niciodată.

- Bun meci baieti, îi lauda Aria când ni se alatura la masa.

- Voi ati facut tot spectacolul, ne spune Zac, capitanul echipei. Serios acum, am impresia ca lumea vine la meci doar pentru acrobatiile voastre.

- Ei prosti, comenta Amanda.

Asistam absenta la discutia lor despre meciul de ieri. Îmi tot plimbam privirea prin cantina. Masa lor era goala dar ei vin de obicei ultimi la prânz, capatând astfel un aer superior. Aceleas gânduri pe care nu reuseam sa le înteleg mi-au invadat mintea atunci când am privit spre un scaun rasturnat. Stiam sigur al cui e.