Cathleen: Cine sunteți? Nu vă cunosc.
-Nu, da. Știu. Ăăă... eu te cunosc. Ești Cathleen, nu?
Cathleen: Da și asta e casa mea. Mama e plecată. De unde aveți cheie?
Amândoi stăteau ca muții. Adoleșcenta face câțiva pași înapoi iar durerea revine așa că se sprijină de peretele plin cu umbrele și haine. Bărbatul se repede încercând să o ajute, dar un strigăt de moarte îi atacă urechile. O apucă paranoia și o rupe la fugă pe stradă fără să privească înapoi. O tot strigă, dar e dispărută. Se uită împrejur să vadă dacă a observat cineva apoi intră în casă să curețe mizeria. S-a gândit că s-ar speria și mai tare daca ar urmari-o cu mașina. Fata n-a ajuns prea departe. Se oprește tot prin zona în care a stat cu băieții și o sună pe mama. Era mai frig și mai întuneric. "Vin acasă imediat. Stai pe aproape" se aude înainte să închidă. Stă șase, șapte minute după un tufiș uitându-se la casă. Se simțea ca într-un film de acțiune. Mașina aia părea scumpă. Poate hoțul misterios care îi știe numele așteaptă ajutoare. Dar stă acolo de ceva timp. Și într-un final parchează și mașina mamei lângă Ford Ranger-ul dubios. Ea se dă jos rapid apoi îngheață în fața automobilului. Dă cu piciorul în pământ, pe urmă se întoarce și începe să-și strige fata. La auzul numelui său copilul sare de după boscheți și traversează în fugă. Nu se îmbrățișează, nici măcar nu se privesc în ochi.
Mama: Stai calmă, stai.
Cathleen: Îl cunoști? El știe cum mă cheamă. Ai grijă, e periculos, are cioburi.
Tocurile doamnei aproape călcau asfaltul de mânie. Dă ușa peste cap și strigă "Robert" din toți plămânii. Așa zisul Robert își face apariția timid ca un cățel care știe că a făcut o prostie. Îi întinde un buchet de flori frumos mirositor cerând iertare. Cathleen bănuia ce se petrece și fierbea la o sută de grade.
Mama: Ce cauți aici? îi dă peste mână și aruncă florile cât colo.
Robert: Helen, scumpa mea. Îmi cer iertare Cathleen, nu am vrut să te sperii. Sunt Robert.
Cathleen: Ești Robert? Nu ești Robert, ești un psihopat! De ce intri așa în casă ca un nebun, de unul singur? De unde ai cheie?
Încolțit de cele două femele agresive nu mai zice nimic și pledează vinovat.
Cathleen: Mamă, cine e omul ăsta?
Mama: Cathleen, stai jos. E mult de povestit.
Toți trei iau loc. Helen îi strapunge pe bărbat cu o privire plina de ură și dezgust cand observă mizeria lăsată.
Cathleen: Nu e nimic de povestit pentru că nu mă interesează povestea voastră de dragoste.
Se rezemă de spătarul scaunului cu mâinile în sân făcând bot de rață.
Mama: Poftim?
Cathleen: Da mă, da. M-am prins și eu ce se întâmplă aici și nici nu-mi pasă că nu mi-ai spus. M-am obișnuit să nu fac parte din viața ta. E iubitul tău.
Se ridică mâhnită, dar nu apucă să mai facă un pas că adulta obosită și stresată îi taie firul.
Mama: Nu doar... ehh, e tatăl tău. spune ușurată și-și freacă fruntea cu podul palmelor.
Nu se întoarce, nu îi privește. Tace pentru cinci secunde apoi face din nou pe maratonista pe scări. Adulții o striga și o urmează până li se trântește ușa în nas. Helen se pune pe plâns în brațele iubitoare ale lui Robert. Coboară îmbrățișați apoi se mai aude de trei, patru ori sunetul enervant al cheii care se învârte în ușă. Săraca fată tot încuia ușa și își plimba urechea de sus în jos pe lemnul albicios. Se calmează și întoarce capul spre imaginea estompată a camerei albe. Pereții erau albi; pernele negre; podeaua, patul, perdelele, gri. Totul se scălda într-o monotonie enervantă. Fără să folosească mâinile se descalță de pantofii ce ar fi trebuit să-și găsească locul pe covorașul din fața ușii și lasă hanoracul cu două numere mai mari să-i lunece în jos pe corp. Merge dreaptă până la balcon și se așează în locușorul ei. Afară se lăsase întunericul și sufletul amărât încă zăcea cu privirea în gol în văzul trecătorilor; nu trăsese încă draperia. Nu era atât de șocată pe cât credea că o să fie. Știa că o sa vină și ziua în care o să afle despre el, tatăl ei. Nu o încerca niciun sentiment, abea dacă îi păsa. O deranja doar că trăise șaisprezece ani fără vreun părinte. Helen nu era mamă, nu. Nu se pricepea la asta. Mai mult, făcea scandal jos că i s-a aflat secretul. Stătea cu Robert sub balcon, afară în curte și încercau să nu se certe prea gălăgios.
Mama: Mă de ce a trebuit să vii? Nu stabiliserăm că nu-i zicem copilului?
Robert: Iartă-mă iubito, vroiam doar să-ți fac o surpriza vizitându-te. Nu am vrut s-o sperii așa. Credeam că poate e pe afară cu prietenii. Dar de ce stăm în frig? Nu vrei să mergem în casă, te rog?
Mama: N-are prieteni... Și unde să mergem în casă? Dacă o apucă p'asta să-și dea drumul de la balcon? Măcar s-o prinzi sau nu știu...
La nouă și ceva se dau bătuți când constată că luminile s-au stins și perdeaua a fost trasă. Bărbatul părăsește casa destul de târziu după alte certuri. Un somn profund îi paralizează corpul copilei. Cade în pat epuizată și adoarme imediat, nespălată, neschimbată de haine. Măcar nu e mai rău. Într-o altă casă îndepărtată un tată frustrat își bate fetița de cincisprezece ani, Ava de la Metro Nashville School; sau o Selest plânge după scumpul ei Luke, chinuită dee copii de șase ani când ar trebui să facă workouts ca să aibă corpul mult dorit, după care plânge în fiecare seară. Al Rebeccăi care studiază din greu din greu ca să ia note mari când lumea crede că face chestii de divă și că nu îi pasă de școală: Calum care stă până în ultima clipă cu temele și se gândește la prietena lui care îi lipsește așa mult. Adoleșcenți care deși ar trebui să nu se plângă că doar au ce mânca și părinții muncesc pentru ei, sunt stresați și iși fac nervi. Și ei au probleme.
