Si miercuri de dimineata Helen pleaca tulburata cu spaima ca ar putea primi un telefon in care sa i se spuna ca fiica ei zace pe gazon in fata casei. Doar ca ea era treaza de o ora deja si isi facuse si dus. Era echipata de scoala cu tot cu gandurile ei triste si ideile de sinucidere. Parca regreta ca nu si-a dat duhul. A ajuns abea la a patra ora la scoala unde gradul de susoteli si barfe era periculos de ridicat. Inainte toti vroiau sa ii fie prieteni, sa le mai creasca popularitatea; de cand a inceput depresia asta, nu o mai baga in seama; acum vroiau sa rada de ea si sa o batjocoreasca. Dar ea nu raspundea niciunei insulte si nu stia daca sa se bucure ca mai e putin pana se termina orele ca nu ii era drag sa dea ochii cu mama.
In ora de fizica nu mai era singura distrusa. Rebecca intra in clasa putin cocosata si cu niste cearcane vizibile la ochi. Parul inca stralucea si hainele ii erau la fel de scumpe si fitoase. Doar spiritul ii era cam deranjat. Si nenorocirea s-a intamplat. Vine randul intruchiparii perfectiunii sa fie ascultata la fizica. Vai dar a incercat sa explice ca a invatat la engleza toata noaptea si abea daca a dormit cinci ore si e total nepregatita. Profesoara n-a parut impresionata, i-a dat F. A inceput sa jeleasca in pauza, aproape ca venise al doilea potop. Ceilalti o mangaiau pe spate si o consolau. Doar frumusetea de Rebecca avea parte de un asemenea tratament. Adevarul e ca se straduia. Nu era usor sa ii multumeasca si pe parinti si pe cei din jur. A fost minunat ca si-a recapatat tronul in imparatie. Da, Cathleen nu era la fel de frumoasa sau bogata, dar era populara si de treaba. Nebunia asta a ajutat-o sa mai urce cateva pozitii in clasament. Poate daca n-ar fi Selest l-ar putea avea pe Luke pe care il vor toate. Isi strange lucrurile, se freaca la ochi si revine la realitate. Se ridica cu capul sus si pleaca urmata de anturajul ei numeros. Cathleen parca murea de ciuda. Ea iese ultima din clasa. Se strecoara in multimea de copii de a opta de pe hol si ajunge in curtea liceului. Iar e frig de mori, doar e toamna. Isi freaca umerii si priveste in gol la cosurile de baschet si la cer. E gri, e atat de frumos. Ceasul indica ora trei si sase minute. Da' cat a zabovit pe holuri? Se incheie la hanorac si isi urmeaza pasii ca in fiecare zi, spre casa. Pana si strazile erau goale, vremea i-a gonit pe toti. Mergea cu viteza melcului, de parca iesise la plimbare. Mai trec copii care abea au iesit de la liceu, doar ca ei zambesc si vorbesc intre ei. Ea face pasi lenti pe trotuarul usor ud, plin de frunze maronii si vestejite. Spera ca Robert nu mai trece neanuntat pe acasa. Oricum se va baricada in camera ei cu Motzard si ceva mancare unde probabil se va uita pe pereti sau va "invata". Au trecut cam cinci minute si nu s-a uitat deloc pe unde merge. Iar i-a zburat gandul la Calum. A zburat... cu un avion personal facut din aur si suferinta. Dar defapt mereu se gandeste la el, dar nu vrea sa recunoasca nici pentru ea insasi. De ce nu o baga in seama si se comporta ca si cum nu s-au cunoscut? Hai fato, fa tu primul pas si cere-i scuze. Amandoi va vreti inapoi.
Si chiar el, frumosul, prea perfectul traverseaza cu aceeasi mutra de om suparat ca si ea. Dadea cu degetul in jos pe ecran, pe Twitter si nu se grabea sa ajunga acasa. Ajung la cinci-sase metri unul de celalalt si dobitocul se impiedica de o piatra iesita din asfalt. Injura, se scutura putin apoi ridica capul si observa persoana din fata lui care abea se mai tinea pe picioare. Acum nu ii mai e frig, e chiar cald, transpira si ameteste. O doare capul si mai rau si o coplesesc emotiile. Il are din nou in fata si nu se poate abtine sa nu fuga direct la el si sa il ia in brate. Dar o uraste, o uraste. Simte cum pierde controlul picioarelor si cum o bate vantul. Nu se mai impotriveste si se lasa in voia sortii. Uf, gravitatia asta, a cazut cu spatele pe rucsac, inconstienta. Calum nu stia cum sa evite o conversatie despre trecut, apoi a vazut-o pe ea si intreaga lume cum se prabuseste sub privirile lui confuze. Ii sopteste numele apoi alearga la ea. Corpul ei firav si murdar se odihnea acum pe genunchii lui. Ii tinea capul in maini si o scutura cu totul. "Cathleen, Cathleen. Ce doamne iarta-ma? Cathleen!". Suna la salvare, dar acum ce face? Nu poate sa stea cu o fata lesinata in brate in mijlocul strazii. O ia ca pe Rapunzel si incepe sa alerge cu patru zeci si sapte de kilograme de depresie si doua ghiozdane de culori total opuse in jos pe strada. Spitalul era la mica departare, alearga baiete, alearga. Regreta ca nu si-a luat masina azi.
