Era noapte când totul s-a întâmplat. O noapte deasă cu lună plină şi a cărei imagine se reflecta în lacul din faţa casei părinteşti. Mulţi dintre oameni se întrebau de ce vorbeam singură. Cei mai mulţi credeau că eu doar că aş avea un prieten imaginar sau mai ştie naiba ce. Niciodată nu mă lăsa să o ating... Nu simţeam nici un miros. Doar o vedeam şi ea mă vedea. Eram o copilă a cărei univers i s-a deschis prea repede.
Acum sunt din nou la acea casă lipsită de viaţă în care speranţa a dispărut şi a lăsat diavolul să intre. Casa-i mare, pare victoriană. Interiorul este imens, cu scări lungi care duc la etaj. Văd candelabrul din cristal încă atârnând de tavanul imens de la intrare. Totul este prăfuit; încerc să trag o gură de aer curat în piept, însă în cavitatea nazală şi bucală întră complet altceva. Aici mă jucam când eram mică. Prinselea, ascunselea, baba-oarba... Mă loveam câteodată de scări şi de statui atunci când nu eram atentă pe unde călcam. Niciodată nu am avut fraţi sau surori, eram singură la părinţi. Dar nici nu mi-am dorit.
Apăs întrerupătorul, iar candelabrul luminează. Drace, parcă au trecut o sută de ani... Picturile încă te mai privesc când te plimbi printre ele. Picturile tatei cumpărate aşa de scump la licitaţiile naţionale şi locale făcute de Dumnezeu ştie ce artişti n-au îmbătrânit. O văd pe preferata mea:''Portret de familie ". Mă văd pe mine stând în mijloc, pe mama îmbrăcată într-o rochie elegantă şi tata ţinându-mă în poalele sale. Şi uite lângă, în ramă, o poză cu familia în alb-negru.
Las astea deoparte şi urc scările. Una...două..trei . Pff, dar tare mai scârţâie. Mda, deci casa chiar este în stil victorian. Şi este mareee...Ce noroc pe mine... Ajung la etaj şi văd cinci uşi. Mă duc direct spre cea care era mai demult camera mea. Sucesc de două ori clanţa rotundă şi uşa se deschide. Parcă intru într-un vârtej al timpului, al trecutului meu . Patul este de modă veche, perdelele de la geam sunt arse. Jucărelele sunt plasate lângă oglinda spartă şi podeaua încă mai are găuri de la cuiele pe care le băteam în ea cu ciocanul. Când mă îndrept spre pat, văd dulapul închis şi urma de topor plasată în mijlocul uşii lui. Merg, merg şi ... buff. Mă împiedic de propiile picioare şi cad. Aproape m-am lovit cu capul de noptiera de lângă pat. Şi atunci mi-am adus aminte ce ţineam cu preţul vieţii acolo: Deschid sertarul şi i-au carneţelul roz cu buline negre. Studiul meu despre creatura din copilărie.
Dragă Jurnalule,
Ea este Liza. Cea mai bună prietenă a mea. Nimeni nu o poate vedea. De mult timp...
Dragă Jurnalule,
Astăzi am făcut poza pentru portretul de familie. Am invitat-o si pe Liza să ni se alăture, dar tata a ţipat şi mi-a spus să stau dreaptă că nu există nicio Liza. M-am supărat, am vărsat câteva lacrimi şi după l-am ascultat. După, m-am jucat cu Liza prinselea pe afară şi am dat cu capul de un copac.
Dragă Jurnalule,
Rana care mi-am făcut-o a trecut într-o săptămână. Se pare că braţul rupt s-a vindecat.
Dragă Jurnalule,
Liza de mult timp nu s-a mai arătat. Nu ştiu unde a plecat, dar de când am căzut de la etaj ea dispăruse. Mie dor de ea, i-am scris scrisori şi I le-am trimis agăţându-le de trunchiul unui copac. Nu mi-a răspuns. Părinţii mei se ceartă tot timpul în ultimele zile. Plâng singură în cameră, fără prieteni. Casele celorlalţi sunt mult prea departe... Jurnalule, putem fi prieteni?
Dragă Jurnalule,
Tata a murit.
Când eram mică eram proastă şi mă loveam de toate. Dar ceva nu-mi bate. Eu nu am scris doar câteva fragmente şi aproape o pagină. Am terminat tot carneţelul de scris şi unde sunt celălalte pagini?
