Divina Comedie

INFERNUL (l) partea 9

Glasul lui se stinse in vuietul din jur:latrat de caini,strigate,pasi repezi,pocnete de tufisuri si ramuri rupte.Speriat,Dante vazu doua umbre de oameni cu trupurile despuiate si zgariate fugariti de caini fiorosi.Unul dintre nefericiti trecu de el si disparu,iar celalalt incerca sa se ascunda intr-un tufis,insa cainii il ajunsera din urma si-l facura bucati.Tufisul ranit sangera,iar din el razbatea un vaiet slab:
-O,Giacomo da Santo Andrea,la ce ti-a fost de folos sa te ascunzi in ramurelele mele?Ce vina am eu pentru pacatele tale?
-Cei haituiti de caini sunt risipitorii,sopti Virgiliu.Si-au batut joc de averile lor,le-au faramitat si risipit,iar acum cainii ii fac faramite pe ei.
-Rogu-va,gemea acel tufis,rogu-va,puneti-mi ramurile rupte in juru-mi!Eram florentin si mi-am luat viata.
Induiosat,Dante puse in jurul tufisului acele biete ramurele insangerate.
ajunsera in cele din urma la al treilea si ultimul brau al celui de-al saptelea cerc un desert cuprins de flacari.Din cer picura pe nisip o ploaie deasa de foc,iar acolo,in caldura innebunitoare,care ii vlaguia,ii inseta,ii ardea si ii lasa fara suflare,camatarii si cei care-l hulisera pe Dumnezeu rataceau in nestire,incercand in zadar sa se adaposteasca.Unul dintre ei ramanea insa nepasator,nemiscat si striga plin de furie:
-Eu nu ma voi schimba niciodata!Nu mi-a fost teama de Jupiter cand eram in viata si nu mi-e nici acum,cand sunt mort!
-Capaneu,striga atunci Virgiliu,nu esti cinuit de foc,ci de propria-ti furie!Apoi se intoarse spre Dante si il lamuri:Acesta a fost unul dintre cei sapte regi greci care au luat cu asalt cetatea Tebei.A urcat pe ziduri si l-a infrutat pe Jupiter.Manios,Jupiter l-a fulgerat.Dar acum,sa mergem,sa plecam de aici!

Asa ca au tot mers pana cand au ajuns la Flegeton,un alt rau din Infern:un curent de apa rosu ca sangele,care curgea pe un prund de piatra.Urmandu-l,Dante si Virgiliu se indepartara de padurea sinucigasilor,cand,deodata,zarira pe malul celalalt al Flegetonului,pe nisipul fierbinte mai multe spirite aproape goale sub o ploaie de foc.Erau atat de aproape de cei doi drumeti,ca unul dintre ele,intinzand mana,il apuca pe Dante de mantie si dadu un strigat:
-O,ce lucru neasteptat!
Dante nu recunoscu de indata acel chip buhait si parlit de flacari,dar pe urma se uita cu luare-aminte si izbucni:
-Maestre Brunetto!
Era Brunetto Latini,care pe cand traia ii fusese profesor de poezie.Acesta se apropie,insa ramase pe celalalt mal al raului.Dante avea o mare pretuirebpentru acel suflet osandit pe vecie,asa ca,o vreme,statu de vorba cu el.In cele din urma insa,vazand ca tovarasii sai se indeparteaza,maestrul Brunetto isi lua ramas-bun de la Dante si disparu in flacari.
Cei doi tovarasi de drum pornira din nou cand,deodata,se auzi un bubuit de cascada:apa rosie a Flegetonului se pravalea cu repeziciune in haul fara fund al celui de-al optelea cerc.Era un perete stancos care se pierdea in intuneric,asa ca nu puteai sti cat de adanca este genunea.Cum ar fi putut sa coboare acolo?
Virgiliu se intoarse si ii raspunse intrebarii mute a lui Dante:
-Da-mi franghia pe care o porti la brau!Dupa ce o lua,o arunca in prapastie.O vreme nu se intampla nimic si Dante nu izbuti sa inteleaga gestul mentorului sau..Dar apoi,fara veste,se auzi un vuiet ciudat.Virgiliu spuse:
-Iata-l pe Gerion,intruchiparea inselaciunii,oata-l pe monstrul cu coada ascutita!
Dante il privi cu uimire.Mai intai vazu un cap de om cu fata senina,aproape frumoasa.Corpul lui Gerion era insa acela al unui sarpe urias,patat,cu brate paroase si dezgustatoare.
Monstrul se agata cu ghearele de marginea prapastiei si se apropie la cativa pasi de ei.Virgiliu se duse sa-i vorbeasca,apoi,intorcandu-se spre Dante ii soptise:
-Ia-ti inima in dinti!Gerion ne va duce jos.Hai vino!