Ana

VIII

La început, Cristian a fost foarte implicat în creșterea copiilor. Se trezea noaptea, îi schimba, le făcea baie, mă ajuta și pe mine prin casă, să mă spăl, în bucătărie, la tot. Era un exemplu pentru tați.

Am câștigat și procesul cu spitalul, în urma căruia am primit despăgubiri destul de mari. Ne-am schimbat mașina, ne-am cumpărat un teren, am făcut proiect, am început și să ridicăm casa, era deja făcută la roșu.

Apoi banii au început să se termine, eu să-mi revin la forma pe care o aveam înainte de sarcină, să am timp cât de cât să mă îngrijesc. Să nu înțelegeți greșit, „a te îngriji “, cu doi copii mici, înseamnă că reușești să te piepteni, să te speli pe dinți, poate chiar de doua ori într-o zi, să te faci cu un fond de ten și eventual un rimel, care-ți rămân pe față până te demachiezi fie de pernă, fie cum îți sprijini capul ca ultimul alcoolist când prinzi două minute de pauză, să te faci cu un lac, pe care îl porți până se duce singur de pe unghii, chestii de genul.

Dar pe măsură ce se terminau banii, dispărea și ajutorul lui Cristian din casă, iar pe măsură ce eu reușeam să mă aranjez cât de cât, începeau și gelozii și crize imense din partea lui, plecări de acasă, la ai lui, sau așa zicea el, apoi nopți petrecute în altă parte, tot la ai lui, sau cel puțin așa zicea.

Eu.. Eu l-am crezut la început. Cred.. Mă rog, voiam să îl cred, să îl scuz, să îl înțeleg, să-l accept.. Să-l iubesc. Și am făcut-o multă vreme, și am lăsat de la mine, și l-am iubit așa, cum era el. Mă învinovățeam și pe mine. Ce „și pe mine“?! Pe mine. Numai pe mine. Oare cu ce greșesc, că sigur greșesc eu cu ceva. Altfel nu ar reacționa așa, nu? Nu, sigur că nu, că el nu era așa. Numai eu sunt de vina pentru schimbarea asta care s-a petrecut în el.. Numai eu.. Eu greșesc.. Poate îl neglijez.. Sau nu, poate îi cer prea mult. Sau poate.. Poate chiar are dreptate, și nu se cade să mă fac eu așa cu un fond de ten sau rimel, acum ca am doi copii.. Poate așa, la nunți sau sărbători.. Și la salon.. Are dreptate.. Și el merge în fiecare luni, dar plătește doar 20 de lei.. În 12 luni, 240 de lei.. Eu cheltui prea mult.. 120 pentru păr, 15 pensat, 100 epilat.. Uf.. Prea mult, față de el.. Că și părul ăsta.. Nu poți sa te vopsești o dată, așa, frumos, cu șuvițe și cine știe ce avioane, și apoi pa, să nu mai mergi, că se face urât. Și la epilat și pensat.. Cum sa merg numai o dată la 3, 4 luni, că mi-e și groază la cum merg la alea după 4 luni de lamă, că-i părul ca gazonul, fir cu fir și lângă fir. Nu, mai bine nu merg.. El să meargă, așa trebuie.. Nu se poate tunde acasă. Eu mă descurc. Așa măcar nu ne vom certa și pentru asta..

Și așa am continuat 1 an, doi, trei. Trei ani plini. Plini de bătăi, de jigniri, de certuri, de restricții, de umilințe, de.. De orice, exceptând liniște, iubire sau respect.

Dar am acceptat, am îndurat și am răbdat tot, că poate e ceva de moment, totuși, avem doi copii, casa e aproape ridicată.. Și.. Și sigur mă iubește, doar el a vrut să ne vedem.. El a vrut să ne împacăm.. El.. El m-a vrut pe mine, înainte să-l vreau eu pe el.. El m-a ales, nu? Să mă iubească și să mă respecte. Așa mi-a jurat. Și mie, și oamenilor, și lui Dumnezeu, și lui, și copiilor, și.. Și.. Tuturor. Sau am visat? Sau.. Poate a uitat el, o fi ceva trecător... L-a lovit un fel de Alzhaimer, așa, un smâc.

Dar trece.. Sper. Trebuie să treacă.

Ce fac eu singură cu doi copii? Cum mă descurc eu cu ei? Și începe să mă cuprindă panica, frica, stresul.. Și încep să fumez țigară după țigară, până nu mai am deloc poftă de mâncare, sa beau o gură de alcool, apoi două, apoi un pahar apoi două.

Și încep să mă pierd..

Încep să o pierd pe Ana..

Iar Anne începe să lupte să iasă din închisoarea în care cu greu am reușit să o pun. Numai că acum e altceva.. E o Anne cu instinct matern.. Luptă ca niciodată să iasă, are o misiune clară, să-și protejeze puii: cei doi copii și pe Ana.

Anne tocmai a declarat război. Al doilea război, declanșat și dus din cauza aceluiași om.