Ana

X

        Mă trezesc puțin buimacă, simt cum se scurge și viața din mine, o dată cu sângele care-mi curge șiroaie din rana de la cap. Încerc să deschid ochii, simt că cineva mă trage de mână, încearcă să mă întoarcă, să mă ridice, să mă strige.

        Mi se par cunoscute vocile.. Și mâinile.. Așa de mici și firave.. Parcă ar fi de pitici. Mă simt ca Albă ca Zăpada, când a fost otrăvită de vrăjitoare și piticii încercau să o salveze. Încercau, săracii, că de reușit, n-au reușit, a salvat-o prințul. Doar că acum prințul s-a aliat cu vrăjitoarea, nu mai vine să mă salveze.. Și renunț la încercarea de a-mi mai deschide ochii, de a mă ridica.

        Închid iar ochii și parcă ceva mă trage afară din corpul care e lipit de asfalt. Văd o mână, dar nu știu a cui e. O prind și simt cum mă ridic. Ajung într-un loc frumos, cu câmpii verzi, cu pomi înfloriți, parcuri pline de copii fericiți, grădini cu flori și băncuțe cu oameni care mănâncă vată de zahăr și râd. Sunt fericiți.. Toți oamenii de aici sunt fericiți. Mă așez și eu pe o bancă și mă bucur de liniște, de peisaj, de bucuria celor de aici. Mă bucur de tot. Sunt așa de fericită și liniștită. Apoi, ca de nicăieri, apare o pânză mare, albă, un proiector, iar pe bancă, lângă mine, un pachet de șervețele și o cutie cu popcorn. Începe filmul. Parcă mi-e cunoscut locul, îmi captează total atenția. E cineva întins pe jos, dar nu-mi dau seama cine e. E plin de ambulanțe, oameni care plâng, strigă, camere și reporteri, nu înțeleg nimic.. Aici era liniște, oamenii sunt fericiți.. De ce au pus așa un film? Apoi, se proiectează un cadru mai apropiat și atunci văd.. Acolo sunt eu, iar lângă mine sunt cei doi îngerași. Ei trăgeau de mine.. Mânuțele lor le-am simțit. Și uită-te cum plâng, săracii pui.. Cu cine rămân ei? Cine le va citi noaptea o poveste? Sau să îi ducă la școală? Sau să le facă clătite și ciocolată caldă cu bezele când e frig afară? Gândindu-mă la toate lucrurile, nici nu am observat când am consumat toată cutia de șervețele pe mucii și lacrimile care-mi curgeau, pregătite parcă să umple un ocean. Nu am observat nici că s-a terminat filmul..

        Când mi-am ridicat capul din mâini și am pus jos șervețelele, am observat că totul e ca atunci când am ajuns, frumos, liniștit, toată lumea e fericită. Și atunci am înțeles că pe Albă ca Zăpada nu a salvat-o prințul.. În locul lui, putea fi oricine, și o pasăre sau un iepuraș din pădure, orice sau oricine. Pe ea a salvat-o iubirea. Au salvat-o și animalele din pădure, și piticii. Toți. Toți care erau acolo și întruchipau iubirea.

        Am înțeles că nu am nevoie de un prinț, ci doar de iubire. Iar cei doi îngerași erau plini de iubire. Aveau atâta iubire, că le ieșea prin toți porii. Infectau cu iubire tot ce atingeau și pe toți care îi priveau.. Doar Cristian era imun.. Era învăluit de magia vrăjitoarei, care îi impietrise inima.

        Dar îngerașii mei m-au salvat. Am reușit să-mi deschid ochii, să mă ridic, să-i iau în brațe. Îngerașii mei.. Puii lu' mama.

        După o perioadă m-am recuperat. Prin iubire și cu ajutorul ingerașilor mei mi-am vindecat rănile, au început să-mi crească și aripile. În curând, voi zbura din nou.

        Îmi voi lua îngerașii de mână și vom zbura până la stele,vom alege una, apoi o vom boteza „Amore“. Și de câte ori vom simți că ne este greu zborul și coborâm, ne vom uita spre ea și ne vom ridica iar.